E murmur, e şoaptă, e glas
Iar din pustiul rămas
O umbră face-un ultim pas
În ritmul ultimului ceas.
Dar nimeni n-aude, e totul pierdut
Şi din secunda-n care te-am cunoscut
Lumea din juru-mi se zgâlţâie-aievea,
Ca şi cum n-ar putea vedea
Decât lumina-ţi trecătoare…
Oare?
Nu te mai vreau; e prea târziu,
Prea mult şi prea de tot,
Căci pasiunea-mi te-a cuprins
Când lumea luase deja foc
Şi freamătul viselor stătuse pe loc
E o văpaie de-un roşu nebun
Aprinsăîn mine de-un altul acum,
Al cărui suflet mergea pe drum
Noaptea, cu pletele-n vant,
În buzunare-ascunzând cuvânt,
Şi-n privirea-i neavând nimic sfânt
Şi nimeni nu mai râde la ceas de seară
Poveştile pe tăcute se-nşiră
Ca pe-o aţă de-un copil care iară
Vede cum negura-ncepe să dispară
Lăsând în locul său fiorii
Necunoscuţi şi aprigi ai zorilor de zi
Săştii că nu am uitat tot…încă
Pământul sub mine se transformă-n stâncă,
Iar ceru-l simt cum se zguduie
Gata să-nghită o lume oricât de-adâncă,
S-o tragă spre infinitul de granit
Aşa cum nimeni n-a bănuit
Vreodată poate, va zbura iar
Corbul cel alb din cupola de cleştar
Ponosit de vremi acide
Şi rănit de ura-ţi ce ucide
Fiorii reci de început şi praful de pe drum
La fel cum a-ngropat un gând
Devenit acum o urmă de scrum,
Murind pe ploaia grea, plângând
Un fir cu iz de speranţe stătute
A rămas după ce valurile fugite
Şi pe creste regasite
Căutându-şi nemurirea
S-au spart pe dată.
Vise, idei, o pardoseală de cioburi
Devine viaţa-mi în pustiul de mai,
Tu lângă mine nu eşti şi-aud ecouri
Care-mi strigă mereu “Mai stai!”
Rece-i marmura, udă e marea,
Însă eu tot n-am găsit scăparea
Din iadul ce încă mă mistuie..
Ieri am aflat că iadu-mi poartă ie.
Oare…cine-altcineva mai ştie?
Trecutul in piatră-i săpat pe vecie,
Si spaimele-mi toate aleargă puhoi,
Iar locurile-alea au uitat de noi
Ca şi cum nici n-am fi fost
Şi tot cum n-am fi fost,
Azi eu te văd ca pe-un străin
Ce mi-a înfipt în minte spin,
Dar care din milă m-a vrăjit,
Atunci când ştiam dacă să simt
Un ultim cuvânt!
Chiar de-acum s-a sfârşit
Mai rămâi, de ţi-a plăcut,
Vântul ce m-a readus la tine
Aşa cum ştiu c-a fost, negreşit
Deşi fără rost multe vorbe s-au spus,
Îmi Îndrept privirea undeva spre apus
Şi pe cântecul de fus
Închid ochii şi…m-am dus!
Tu de sus priveşte-odată
Împrejur, fă–ţi ochii roată:
Îţi urez de viaţă bună,
Şi-ţi aşez pe prag cununa
Din ce-ai vrut şi n-ai avut,
Ce-ai simţit şi pârjolit,
Ce-ai visat şi-ai cam ratat,
Fiindc-altfel ai fi uitat
Tot ce cândva s-a-ntâmplat.
Zi şi tu…n-ar fi păcat?
