Uite cum cade…
O ia uşor la vale
După cum ai prezis cândva
În vreme ce o ţigancă bătea toba
Nu mai zbor deloc,
Am aripile tăiate,
Arse de-a dreptul de foc
Ce-mi cuprinde corpul ca pe-un tot
Alungat de un alt netot
Am tăcut, nu mai zbier…
De ce-aş mai face-o acum?
E prea târziu, prea greu
Să ieşim din cuşca de fier
În care ne-ai închis cu un lacăt de scrum
Osânda-i de-a dreptul genială.
Căpcăuni în pielea goală,
Fugărind roiuri de stele
Şi rivalizând cu cele
Din altar, numite Iele,
Paz-a viselor-efemere
Şi când explodăm, nu mai rămâne nimic.
Nimic nu mai rămâne neatins
De patima surd-a unui vis
Ce-n două clipe s-a stins,
Lăsându-te să vezi cât eşti de mic
Vreau partea mea de nebunie!
Restul momâilor doar bănuieşte
Ceea ce doar tavanul alb ştie…
Colorat de-atâtea ori în infinit,
De dragul parfumului fără sfârşit
Al pielii noastre arse
Ne-au mutilat patimile.
Au coborât, au frământat
Dorinţe râncede, au tăiat
Carnea ca s-o amestece apoi,
S-o slobozeascăîn oftatul
Din care-am ieşit noi
Ca Dante din Infern.
Lacrimile-mi fierbinţi sunt reci
Căci nu mai am nimic al meu
Şi-s reci ca două scoici
Pe pielea-mi arsă de simţiri
E noapte, e cald, e zăpadă.
Sub alcovul de ceară ochii-mi ard
Şi, chiar dacă nimeni n-o să vadă,
Mă transform într-o nomadă,
Care-aleargă lumea toată
Numai pentru o durere
E o lume de plăceri,
Dar tivită cu dureri
Însă chiar şi-aşa, de ceri
Poti doar să speri
Că ultimul nu vei fi
O ultimă pat de culoare
Mi s-a aşternut pe buze
Ca un sigiliu.
E-amintirea ce ţi-o port,
Stigmatul frivol-al carnalităţii,
Al dorinţei şi-al demenţei,
Ultimul preţ al libertăţii
E extaz atunci când cade
Soarele-n iarbăşi simt
Cum te vreau iar
Deşi…ştim că nu se cade,
Agonie când nu pot să mă mint
Că te voi avea, de mâine,
Numai pentru mine–
În negura grea a ceţii,
În volbura dimineţii
Şi răceala lui Gerar
Dar drama cea mai mare e,
Fără doar şi fără poate,
Trezirea-mi la realitate-
Tu-n trecut, ilustraţia unei poveşti încheiate,
Faţa-mi îngropată
În petale albe de ferigi şi crin,
Moartă sub cerul senin
Dar cu inima-mi pompând venin
E ca o minune- abia te-am uitat
Şi tu vii iarăşi nechemat
Ca să-mi aprinzi lumânarea dorinţelor
Celor vechi la căpătâiul vechiului eu,
Paznicul pivniţelor, dresorul bufniţelor
Şi stăpana nopţilor drăceşti
În care tu crezi c-o fugăreşti
Prin valuri de mătase-arzândă pe-alta.
Da-s tot eu…
Pe veşnicie, demonul tău.
