Poate s-a terminat asa,
In linistea firava a serii,
Tulburata de murmurul celei
Ce-a fost, candva, ea
Zile firave dupa nopti de-argint.
Pe tine inca te mai simt
Aproape, in spatele meu, dandu-mi fiori reci
Si inca m-astept sa pleci.
Asa trebuia sa se sfarseasca oare?
Dar nu mai vreau sa fim aici,
Sa stam asa, ca doi straini
Tacuti, ursuzi si amarati
Plecand de-aici spre nicaieri
Las totul la pamant si nu mai vreau
Sa-ncep un alt tablou cu-aceiasi
Vechi si tacuti copii mascati
Care m-au bantuit o viata,
Nesperat geniali, iremediabil singuri,
Si la final te uiti cu jale, ca-i la fel.
Fara zile-albastre sau speranta
Unei sublime legaturi afara
A tuturor relicvelor ramase-n scara
Si-a unei gri cutii de bere, goala.
Asa era tabloul meu
Cel nesfarsit si plin de jar
Insa cand te-oi gasi pe tine,
Jaru-mi devine jad iar
A fost sfarsit, dar nu regret
Nici macar o lacrima scursa,
Niciun sarut furat in gang,
Sau vieti de liniste apusa
Sfarsituri, inceputuri, drum.
Numai asa a mers mereu
Destinul unui pui de zmeu
Care nu mai putea sa stie cum
De cara el intreaga lume-n spate,
Cu-a ei tacere ce vesteste moarte
Si scari de bloc roase de-atatea soapte.
Zi de zi, in fiecare noapte…
Doar sfarsit.
