Poate s-a terminat asa,

In linistea firava a serii,

Tulburata de murmurul celei

Ce-a fost, candva, ea

 

Zile firave dupa nopti de-argint.

Pe tine inca te mai simt

Aproape, in spatele meu, dandu-mi fiori reci

            Si inca m-astept sa pleci.

Asa trebuia sa se sfarseasca oare?

Dar nu mai vreau sa fim aici,

Sa stam asa, ca doi straini

Tacuti, ursuzi si amarati

Plecand de-aici spre nicaieri

 

Las totul la pamant si nu mai vreau

Sa-ncep un alt tablou cu-aceiasi

Vechi si tacuti copii mascati

Care m-au bantuit o viata,

Nesperat geniali, iremediabil singuri,

Si la final te uiti cu jale, ca-i la fel.

 

Fara zile-albastre sau speranta

Unei sublime legaturi afara

A tuturor relicvelor ramase-n scara

Si-a unei gri cutii de bere, goala.

 

Asa era tabloul meu

Cel nesfarsit si plin de jar

Insa cand te-oi gasi pe tine,

Jaru-mi devine jad iar

 

A fost sfarsit, dar nu regret

Nici macar o lacrima scursa,

Niciun sarut furat in gang,

Sau vieti de liniste apusa

 

Sfarsituri, inceputuri, drum.

Numai asa a mers mereu

Destinul unui pui de zmeu

Care nu mai putea sa stie cum

De cara el intreaga lume-n spate,

Cu-a ei tacere ce vesteste moarte

Si scari de bloc roase de-atatea soapte.

Zi de zi, in fiecare noapte…

Doar sfarsit.