Te vreau şi nu pot s-o mai neg
E-aproape clar.
Raţiunea-mi e pierdută iar,
Iar din acel imens bazar
Ai devenit obsesia pe care nu pot să o şterg
Dar nu mă supăr, nu-i nimic
Am mai păţit şi…ce să zic?
Aproape mi-a plăcut.
E-un freamăt ce iute-a trecut
De carne, sfâşiindu-mi lobul urechii
Şi pătrunzându-mă
Cu-imaginea perechii
Ce dansa, pe moarte, vlăguită de ciumă
Obsesia-mi pentru tine nu-i doar un simplu vis,
Este fărâma-mi de paradis
De care o să ţin mereu cu dinţii;
Chiar dac-o să ucid toţi îngerii şi sfinţii
Nu-mi pasă de ce s-a văzut!
Vreau să–ţi fur un ultim sărut,
Să-i iau esenţa şi să-l pun sub lacăt
Aşa, povestea-mi n-o să aibă capăt sau final,
Spărgând cu indecenţă un stereotip banal
Dar stai…de ce pleci chiar acum?
Mâine-o s-apară un alt drum
Născut din ploaie şi din fum,
Mocirlă şi speranţe scrum,
Dar azi eşti doar al meu!
Te sperii chiar atât de rău?
Mă scuzi…nu asta am vrut eu,
Însă aşa păţesc mereu
Chiar dacă nu mi-e greu
Să-mi opresc inima la timp
Nu-ncerc sa fac apologia
Unei minţi ce dezgroapă mumia
Prafuita a-unei minti candva de aur,
Ce-a născut pasiuni şi-obsesii mari cât un balaur
Şi care încă nu s-a potolit,
Dând naştere şi-acum unor demenţe
Care fac mantii regale din două zdrenţe
Acum eu plec…rămâi cu bine!
Când poţi, mai dă şi pe la mine,
Căci uşa-mi e mereu deschisă
Şi torţa din fereastr-aprinsă,
Drept călăuză tuturor
Căci eu trăiesc, eu simt, ador
Şi vise, lespezi reci şi ude
Pe-a căror margine mai mor
O ferigă şi-un sicomor
Care se descompun uşor-uşor
Privindu-mă cum îmi omor
Pe un altar păgân de flori
Îndată tot trecutul.
Şi-obsesia zboară în văzduh…
Ca un ştrengar de ne-mblânzit
Ce pe dată a-ncălzit
O lume-ntreagă
Cu parfumul său de fragă
Pe mine m-a-nnebunit
Cu răvaşul de pe pernă
Şi cu alba-i diademă
Ce-o făcea o zână bună,
Fiindcă nu e chiar de glumă
Cu obsesia mea golaşă…
Iarăşi m-a făcut trufaşă!
