Te vreau şi nu pot s-o mai neg

E-aproape clar.

Raţiunea-mi e pierdută iar,

Iar din acel imens bazar

Ai devenit obsesia pe care nu pot să o şterg

 

Dar nu mă supăr, nu-i nimic

Am mai păţit şi…ce să zic?
Aproape mi-a plăcut.

E-un freamăt ce iute-a trecut

De carne, sfâşiindu-mi lobul urechii

Şi pătrunzându-mă

Cu-imaginea perechii

Ce dansa, pe moarte, vlăguită de ciumă

 

Obsesia-mi pentru tine nu-i doar un simplu vis,

Este fărâma-mi de paradis

De care o să ţin mereu cu dinţii;

Chiar dac-o să ucid toţi îngerii şi sfinţii

 

Nu-mi pasă de ce s-a văzut!
Vreau să–ţi fur un ultim sărut,

Să-i iau esenţa şi să-l pun sub lacăt

Aşa, povestea-mi n-o să aibă capăt sau final,

Spărgând cu indecenţă un stereotip banal

 

Dar stai…de ce pleci chiar acum?
Mâine-o s-apară un alt drum

Născut din ploaie şi din fum,

Mocirlă şi speranţe scrum,

Dar azi eşti doar al meu!

 

Te sperii chiar atât de rău?
Mă scuzi…nu asta am vrut eu,

Însă aşa păţesc mereu

Chiar dacă nu mi-e greu

Să-mi opresc inima la timp

 

Nu-ncerc sa fac apologia

Unei minţi ce dezgroapă mumia

Prafuita a-unei minti candva de aur,

Ce-a născut pasiuni şi-obsesii mari cât un balaur

Şi care încă nu s-a potolit,

Dând naştere şi-acum unor demenţe

Care fac mantii regale din două zdrenţe

 

Acum eu plec…rămâi cu bine!

Când poţi, mai dă şi  pe la mine,

Căci uşa-mi e mereu deschisă

Şi torţa din fereastr-aprinsă,

Drept călăuză tuturor

 

Căci eu trăiesc, eu simt, ador

Şi vise,  lespezi reci şi ude

Pe-a căror margine mai mor

O ferigă şi-un sicomor

Care se descompun uşor-uşor

Privindu-mă cum îmi omor

Pe un altar păgân de flori

Îndată tot trecutul.

 

Şi-obsesia zboară în văzduh…

Ca un ştrengar de ne-mblânzit

Ce pe dată a-ncălzit

O lume-ntreagă

Cu parfumul său de fragă

 

Pe mine m-a-nnebunit

Cu răvaşul de pe pernă

Şi cu alba-i diademă

Ce-o făcea o zână bună,

Fiindcă nu e chiar de glumă

Cu obsesia mea golaşă…

Iarăşi m-a făcut trufaşă!