Era un miez de zi ca nici un altul,
Ce învelea aleea de castani
Într-un parfum discret de crizanteme
De care s-a îndragostit de ani
Şi toamna îşi preumblă iar
Nudul său simplu, de ştrengar,
Ce-ar dărui întregii lumi un zâmbet
Dar cei din jur, mult prea grabiţi, dispar
Afară, pe covorul de aramă,
Zumzetele micilor minuni crează larmă
Fără să–ţi dea impresia de cazarmă
Sau să facă bătrânele să geamă
Pe geam, frunzele dansează frenetic
Iar pierdută în decor
O bătrână tristă rostea o incantaţie
Camuflată-n întuneric
Şi arzând ultima scrisoare de-amor
Ceru-i pustiu, lipsit de nori,
De umbre, într-un bleu perfect
Şi-o linişte cutremurătoare…
Dacă n-ar fi invadat
De un balon plin de culoare
Ce-o distruge, ca un tiran abject
Îmbrăcat cu zâmbete şi flori
Şi curând, lumea toamnei de basme
A fost dată peste cap
De copilul agitat peste măsură
Ce-ntr-un elan de nebunie
Luase globul din cutie
Şi-ncepuse să se joace
Ca şi cum n-aveai ce-i face
Însă povestea nu se termin-aici
Căci artificiile-au năpădit
Lumea din glob ca un arici
Deghizat în măscărici,
Cum doar un copil vivace
Aşa pozn-ar putea face
Mistuit de patima-i vorace
Dar lucrurile se schimbă într-atât de repede
Încât e vital pentru cel ce vede
Să lase-n urma-i semnele schimbării,
Portretele terne ale lumii
Pe care, aproape-apusă,
La masă înc-o vezi pusă
Cum se-apucă de furat
Când de ceilalţi a scăpat
E o continuă cursă pentru supravieţuire
Care-a năvălit fără să dea de ştire,
Întunecând raţiunea, desfiinţând orice simţire,
Şi-acum aleargă nebună, după fire
Ca să poată să respire
Dominând întreaga lume.
EA e plaga fără nume!
