Era un miez de zi ca nici un altul,

Ce învelea aleea de castani

Într-un parfum discret de crizanteme

De care s-a îndragostit de ani

 

Şi toamna îşi preumblă iar

Nudul său simplu, de ştrengar,

Ce-ar dărui întregii lumi un zâmbet

Dar cei din jur, mult prea grabiţi, dispar

 

Afară, pe covorul de aramă,

Zumzetele micilor minuni crează larmă

Fără să–ţi dea impresia de cazarmă

Sau să facă bătrânele să geamă

 

Pe geam, frunzele dansează frenetic

Iar pierdută în decor

O bătrână tristă  rostea o incantaţie

Camuflată-n întuneric

Şi arzând ultima scrisoare de-amor

 

Ceru-i pustiu, lipsit de nori,

De umbre, într-un bleu perfect

Şi-o linişte cutremurătoare…

 

Dacă n-ar fi invadat

De un balon plin de culoare

Ce-o distruge, ca un tiran abject

Îmbrăcat cu zâmbete şi flori

 

Şi curând, lumea toamnei de basme

A fost dată peste cap

De copilul agitat peste măsură

Ce-ntr-un elan de nebunie

Luase globul din cutie

Şi-ncepuse să se joace

Ca şi cum n-aveai ce-i face

 

Însă povestea nu se termin-aici

Căci artificiile-au năpădit

Lumea din glob ca un arici

Deghizat în măscărici,

Cum doar un copil vivace

Aşa pozn-ar putea face

Mistuit de patima-i vorace

 

Dar lucrurile se schimbă într-atât de repede

Încât e vital pentru cel ce vede

Să lase-n urma-i semnele schimbării,

Portretele terne ale lumii

Pe care, aproape-apusă,

La masă înc-o vezi pusă

Cum se-apucă de furat

Când de ceilalţi a scăpat

 

E o continuă cursă pentru supravieţuire

Care-a năvălit fără să dea de ştire,

Întunecând raţiunea, desfiinţând orice simţire,

Şi-acum aleargă nebună, după fire

Ca să poată să respire

Dominând întreaga lume.

EA e plaga fără nume!