Apus de toamnă violet,
Pădurea gri îngână
Dar ramura-i urcă spre cer
Cu ură şi bătrână
Plecai din nou spre nicăieri
Căutând zilele de ieri
Când ziceam că trebui’ să speri,
Eternul posedat de albi luceferi
Ce nu demult păreau doi luciferi,
Spânzuraţi de-un cedru, stingheri…
Ştii foarte bine că nu mai contează ce-mi ceri
Oglinda-i udă de noroi,
Desen pictat aievea
Când micul suflet ce-l avea
S-a spart in mii de ţăndări
Lumina şuiera încet,
Căci soarele-i pustiu
Iar luna te-o veghea de sus
Când nu o să mai fiu
Valuri de lumină curg,
Iar ceru’ parcă-i acru
Şi dacă asta nu-i destul
La uşă-mi aud un şperaclu
Ce râcâie tare şi monoton,
În timp ce-mi fac sul
Visele în geamantanul de carton
Eu am plecat, lume senină!
Te-aş ruga să mă uiţi curând,
Căci din ziua cea senină
Cu greu dacă ţi-oi scrie-un rând
Şi să ştii, n-o să fiu de vină
Toba începe să bată-n geam,
Arborele de pe ea prinse viaţă
Iar acum se-ntinde pe un an,
Mijlocitor, pod între oameni şi speranţă
În vreme ce o cucuvea mi se-aşeză pe clanţă
Toamna îmi mângâie cu drag
Sufletul lăsat pe prag,
Împachetat într-o hârtie
Iar eu mă uit pe geam
Că plouă peste-un deal cu vie.
Sunt singură şi-aştept să văd ce va să vie
Dar…cine oare ştie?
Ce-a inundat acum vajnica-ţi câmpie
Când a auzit strigând
Veveriţa tare-n crâng.
