Apus de toamnă violet,

Pădurea gri îngână

Dar ramura-i urcă spre cer

Cu ură şi bătrână

 

Plecai din nou spre nicăieri

Căutând zilele de ieri

Când ziceam că trebui’ să speri,

Eternul posedat de albi luceferi

Ce nu demult păreau doi luciferi,

Spânzuraţi de-un cedru, stingheri…

Ştii foarte bine că nu mai contează ce-mi ceri

 

Oglinda-i udă de noroi,

Desen pictat aievea

Când micul suflet ce-l avea

S-a spart in mii de ţăndări

 

Lumina şuiera încet,

Căci soarele-i pustiu

Iar luna te-o veghea de sus

Când nu o să mai fiu

 

Valuri de lumină curg,

Iar ceru’ parcă-i acru

Şi dacă asta nu-i destul

La uşă-mi aud un şperaclu

Ce râcâie tare şi monoton,

În timp ce-mi fac sul

Visele în geamantanul de carton

 

Eu am plecat, lume senină!

Te-aş ruga să mă uiţi curând,

Căci din ziua cea senină

Cu greu dacă ţi-oi scrie-un rând

Şi să ştii, n-o să fiu de vină

 

Toba începe să bată-n geam,

Arborele  de pe ea prinse viaţă

Iar acum se-ntinde pe un an,

Mijlocitor, pod între oameni şi speranţă

În vreme  ce o cucuvea mi se-aşeză pe clanţă

 

Toamna îmi mângâie cu drag

Sufletul lăsat pe prag,

Împachetat într-o hârtie

 

Iar eu mă uit pe geam

Că plouă peste-un deal cu vie.

Sunt singură şi-aştept să văd ce va să vie

Dar…cine oare ştie?

Ce-a inundat acum vajnica-ţi câmpie

Când a auzit strigând

Veveriţa tare-n crâng.