Ieri în miez de dimineaţă,

O rază lividă de viaţă

Erupe din nadir, frizând infinitul,

Ucigând lent şi fără milă zenitul

 

Lumea se ascunde sub umbrele albe

Cerul tristeţea fragilă i-o soarbe

Rămânând măcinată de regrete şi dor,

Pământul dându-le timp de întors tuturor,

Să revină în zile cu soare când în suflet e nor

 

Viaţa asta e ciobită, căci a scăpat de ceas,

Iar acum te lasă să vezi tot ce a rămas

Fără voalări mai mult sau mai puţin subtile

Însă cu desăvârşire de prisos şi inutile,

Căci valorile sufletelor sunt aproape nule

 

Şi vezi mereu acelaşi film, cu aceiaşi oameni trişti

Inundaţi de frustrări, baricadaţi după măşti,

În fiecare secundă vezi Mari Ipocriţi falsând,

Mari singuratici izolaţi, disperând,

Murind în încercarea de a salva o lume ce dispare curând, agonizând

 

Şi începi să te întrebi unde ţi-e locul

Atunci când retina-ţi nu mai vede scopul

Iar crivăţul începe să–ţi otrăvească gândirea..

Nu trebuia să te pierzi cu firea

În faţa celor ce vroiau stăpanirea

Ultimului suflet blând,

Şacali şi lupi minute numărând

 

Fugi şi ascunde tot ce ţi-a mai rămas

Strigă toţi prinşii în ultimul ceas

Cu demonii temerilor în glas,

Viperele şi ura-mi întreagă ţi-o las

 

Pământul şi cerul s-au scufundat în purpuriu,

Eu de mine nu mai am cum să ştiu,

Mi-e greu să-mi dau seama care-i mort, care-i viu,

Căci e doar mărturia unui suflet pustiu

 

Un zid a mai fost dărâmat

Şi ultima barieră s-a sfărâmat,

Drumul dintre viaţă şi moarte fiind pavat

Cu albastru, cu negru şi nisip căutat

Prin zăpada ucigătoare

De celelalte două bătrâne vrăjitoare

Ce în maci s-au îmbrăcat

Şi fără teama de mâine clepsidra de safir au spart

 

Vremea s-a împrăştiat

În cioburi inedite, infinit colorate,

Căci, aşa cum ne-a arătat,

Toate-s vechi şi nouă-s toate,

Iar din morţi se-ntoarce cine poate.