Ieri în miez de dimineaţă,
O rază lividă de viaţă
Erupe din nadir, frizând infinitul,
Ucigând lent şi fără milă zenitul
Lumea se ascunde sub umbrele albe
Cerul tristeţea fragilă i-o soarbe
Rămânând măcinată de regrete şi dor,
Pământul dându-le timp de întors tuturor,
Să revină în zile cu soare când în suflet e nor
Viaţa asta e ciobită, căci a scăpat de ceas,
Iar acum te lasă să vezi tot ce a rămas
Fără voalări mai mult sau mai puţin subtile
Însă cu desăvârşire de prisos şi inutile,
Căci valorile sufletelor sunt aproape nule
Şi vezi mereu acelaşi film, cu aceiaşi oameni trişti
Inundaţi de frustrări, baricadaţi după măşti,
În fiecare secundă vezi Mari Ipocriţi falsând,
Mari singuratici izolaţi, disperând,
Murind în încercarea de a salva o lume ce dispare curând, agonizând
Şi începi să te întrebi unde ţi-e locul
Atunci când retina-ţi nu mai vede scopul
Iar crivăţul începe să–ţi otrăvească gândirea..
Nu trebuia să te pierzi cu firea
În faţa celor ce vroiau stăpanirea
Ultimului suflet blând,
Şacali şi lupi minute numărând
Fugi şi ascunde tot ce ţi-a mai rămas
Strigă toţi prinşii în ultimul ceas
Cu demonii temerilor în glas,
Viperele şi ura-mi întreagă ţi-o las
Pământul şi cerul s-au scufundat în purpuriu,
Eu de mine nu mai am cum să ştiu,
Mi-e greu să-mi dau seama care-i mort, care-i viu,
Căci e doar mărturia unui suflet pustiu
Un zid a mai fost dărâmat
Şi ultima barieră s-a sfărâmat,
Drumul dintre viaţă şi moarte fiind pavat
Cu albastru, cu negru şi nisip căutat
Prin zăpada ucigătoare
De celelalte două bătrâne vrăjitoare
Ce în maci s-au îmbrăcat
Şi fără teama de mâine clepsidra de safir au spart
Vremea s-a împrăştiat
În cioburi inedite, infinit colorate,
Căci, aşa cum ne-a arătat,
Toate-s vechi şi nouă-s toate,
Iar din morţi se-ntoarce cine poate.
