Foșnetul rochiei mi-amintește de tine.
La fel și razele soarelui ce-mi trec printre degete
Și pe care le simt ascuțite-n palmă,
Crestându-mi în suflet meridianele durerii
Cu praf de stele mi-a pătat apusul
Întregul drum abrupt de la pământ la cer.
De mă va amăgi din nou exclusul,
Voi renunța pe dată la mister
În noapte, răgete și urlet
Împodobesc văzduhul adormit.
Eu zac nomadă-n iarbă și te cânt
Așa cum cânt-eroii un ultim cânt
Și parcă-mi văd sufletul zdrobit,
Îl văd încețoșat, ca prin vitralii sparte,
Cu pete de venin și vanitate
Pe muzica lumii totul arată-n alt fel,
E-aceeași muzică ce-o știe sufletul meu
Crestat, franjurat, tăiat cu două strune de vioară,
Scăldat în apă tulbure și-amară
Atingerea vântului cald de vară
Mi-aduce aminte că încă n-am murit,
Că încă sunt aici, cu tine,
Pitită-n negura de la zenit,
Sfioasă de parcă te-am zărit azi prima oară.
Iar zgârietura peniței pe foaie
Face ca inima să mi se-nmoaie,
Să-ți simt iar izul care-mi taie
Nemilos, pe tot corpul și-n sufletul franjuri deja,
Meridianele durerii, aidoma unui măcelar priceput,
Căci orice sfârșit e-un nou început
