Meridianele durerii

Image

 

Foșnetul rochiei mi-amintește de tine.

La fel și razele soarelui ce-mi trec printre degete

Și pe care le simt ascuțite-n palmă,

Crestându-mi în suflet meridianele durerii

 

            Cu praf de stele mi-a pătat apusul

Întregul drum abrupt de la pământ la cer.

De mă va amăgi din nou exclusul,

Voi renunța pe dată la mister

 

În noapte, răgete și urlet

Împodobesc văzduhul adormit.

Eu zac nomadă-n iarbă și te cânt

Așa cum cânt-eroii un ultim cânt

 

Și parcă-mi văd sufletul zdrobit,

Îl văd încețoșat, ca prin vitralii sparte,

Cu pete de venin și vanitate

 

Pe muzica lumii totul arată-n alt fel,

E-aceeași muzică ce-o știe sufletul meu

Crestat, franjurat, tăiat cu două strune de vioară,

Scăldat în apă tulbure și-amară

 

Atingerea vântului cald de vară

Mi-aduce aminte că încă n-am murit,

Că încă sunt aici, cu tine,

Pitită-n negura de la zenit,

Sfioasă de parcă te-am zărit azi prima oară.

 

Iar zgârietura peniței pe foaie

Face ca inima să mi se-nmoaie,

Să-ți simt iar izul care-mi taie

Nemilos, pe tot corpul și-n sufletul franjuri deja,

Meridianele durerii, aidoma unui măcelar priceput,

Căci orice sfârșit e-un nou început