E zi sau e noapte?
Deja nu mai contează,
Mintea-mi nu mai e demult trează
Şi am început să aud şoapte
Loja e goală, sala pustie.
De oamenii din trecut
Oare ce se mai ştie?
Au dispărut devreme,
A trecut mult.
Pe un scaun, o batistă uitată.
Are miros de suflet ars,
Nu o sa uit vreodată
Cum o frunză ce cădea
Durerea ţi-a sustras,
Forţându-te să spui pas
La ce crede lumea rea
Jucăm teatru toţi,
Aşa că hai să recunoaştem,
Nu suntem decât roboţi,
Majoritatea cam anoşti
Labirintul mi-a readus liniştea
Pe care o credeam pierdută-n veac.
Rămân să desenez pe cer cu-n ac,
Sufletul să mi-l refac
Teatrul e ca o umbrelă
Ce ne apără de ploi,
Deghizată în culori;
Iar noi, nerecunoscători,
Ne îndepărtăm de flori
El pierdu ziua şi noaptea
Căutând identitatea
Ce şi-o crease cândva
Dar, vezi tu, nu mai era;
Şi-acum mă tem să n-o caut
În zadar pe-a mea
Stai in lojă docil,
Ca un copil cuminte.
Ai văzut că n-ai habar de lucruri sfinte
Şi că atârni fără să-l judeci
În celule cu căngi oţelite
Pe cel care nu te minte
Şi de-a cărui sinceritate te-mpiedici
Uite, pe scenă urcă un munte
Ca să te lase fără cuvinte
După ce-ţi deapănă poveşti fără noimă
Ce-ţi arată clar cum să ieşi din dogmă
Apune luna, e prea târziu
Stagiunea-i pe sfârşite
Ţie ţi-am dat tot ce ştiu
Îns–a venit timpul să fiu
Eu, fără săgeţi ascuţite,
Vorbe ipocrite şi mine cernite
Voi lăsa estrada pentru alţii
Mai tineri ca mine,
Care mint mai bine,
Cărora conştiinţa legi nu le impune,
Dar nici societatea adevărul nu li-l spune
Mă aşez in lojă calmă;
Aştept ca o minune lumea să cearnă
În vreme ce e ocupată să doarmă
Şi nimeni nimic nu mai spune,
Ca şi cum căuta o replică anume
Din scenariul făurit
Pentru teatrul fără nume,
Din argilă meşterit,
Oferit ca odă minciunii fără sfârşit
