E zi sau e noapte?

Deja nu mai contează,

Mintea-mi nu mai e demult trează

Şi am început să aud şoapte

 

Loja e goală, sala pustie.

De oamenii din trecut

Oare ce se mai ştie?

Au dispărut devreme,

A trecut mult.

 

Pe un scaun, o batistă uitată.

Are miros de suflet ars,

Nu o sa uit vreodată

Cum o frunză ce cădea

Durerea ţi-a sustras,

Forţându-te să spui pas

La ce crede lumea rea

 

Jucăm teatru toţi,

Aşa că hai să recunoaştem,

Nu suntem decât roboţi,

Majoritatea cam anoşti

 

Labirintul mi-a readus liniştea

Pe care o credeam pierdută-n veac.

Rămân să desenez pe cer cu-n ac,

Sufletul să mi-l refac

 

Teatrul e ca o umbrelă

Ce ne apără de ploi,

Deghizată în culori;

Iar noi, nerecunoscători,

Ne îndepărtăm de flori

 

El pierdu ziua şi noaptea

Căutând identitatea

Ce şi-o crease cândva

Dar, vezi tu, nu mai era;

Şi-acum mă tem să n-o caut

În zadar pe-a mea

 

Stai in lojă docil,

Ca un copil cuminte.

Ai văzut că n-ai habar de lucruri sfinte

Şi că atârni fără să-l judeci

În celule cu căngi oţelite

Pe cel care nu te minte

Şi de-a cărui sinceritate te-mpiedici

 

Uite, pe scenă urcă un munte

Ca să te lase fără cuvinte

După ce-ţi deapănă poveşti fără noimă

Ce-ţi arată clar cum să ieşi din dogmă

 

Apune luna, e prea târziu

Stagiunea-i pe sfârşite

Ţie ţi-am dat tot ce ştiu

Îns–a venit timpul să fiu

Eu, fără săgeţi ascuţite,

Vorbe ipocrite şi mine cernite

 

Voi lăsa estrada pentru alţii

Mai tineri ca mine,

Care mint mai bine,

Cărora conştiinţa legi nu le impune,

Dar nici societatea adevărul nu li-l spune

 

Mă aşez in lojă calmă;

Aştept ca o minune lumea să cearnă

În vreme ce e ocupată să doarmă

Şi nimeni nimic nu mai spune,

Ca şi cum căuta o replică anume

Din scenariul făurit

Pentru teatrul fără nume,

Din argilă meşterit,

Oferit ca odă minciunii fără sfârşit