O spun soptit, cu voce-aproape murmuranda

Cu licar de spaima in ochi

Si toata indoiala din lumea suferinda;

Mi-e teama.

 

Nu mi-e teama de oameni sau lucruri,

Ci doar de trecerea timpului peste noi,

Doi renegati repudiati pe vesnicie, goi,

Aflati acolo unde-atatea lucruri se termina

 

Mi-e teama in schimb

Ca nu te voi mai putea vedea zambind,

C-o sa ramana doar amintiri palide, anemice

Si ca totul se va termina neprevazut,

Vaduvindu-ma de Inconfundabilul din tine,

Neprevazuta calamitate-a fiintei marginite

 

Si dac-am o secunda de maxima sinceritate

E doar pentru ca mai apoi

Sa-mi inchipui o criza de identitate

Abil declansata de demitizarea

A tot ce-am avut pretios timp de-o viata

 

Si parca te vad cu lacrimi de gheata,

Dand libertate suspinelor ca vantul de iarna

Ce ma loveste insistent in orice dimineata,

Vrand parca sa-mi spuna c-am o alta viata

 

Dar fara tine nu exista viata,

E doar pustiu, disperare si-amar

Iar eu imi inec sufletul iar

In mlastina de apocalips a suferintei

 

Nici eu nu stiu, de m-ai putea crede,

Cu ce motiv iti las ce scriu acum,

Un fel de od-a spaimei negre, tot mai mute,

Ce ma-nsoteste zi de zi pe drum

Alaturi de privirea-ti calda si zambetul strengar,

Odoare-ale unei existente zbuciumate,

Dominate de ideea lui “in alta parte”.

 

M-ar prinde luna

Gonind pe poteci, spunand vorbe seci,

Cautandu-te-n toti, sperand sa te-ntorci, ca nebuna.

Patanie ca asta..nu cred ca mai e vreuna!