O spun soptit, cu voce-aproape murmuranda
Cu licar de spaima in ochi
Si toata indoiala din lumea suferinda;
Mi-e teama.
Nu mi-e teama de oameni sau lucruri,
Ci doar de trecerea timpului peste noi,
Doi renegati repudiati pe vesnicie, goi,
Aflati acolo unde-atatea lucruri se termina
Mi-e teama in schimb
Ca nu te voi mai putea vedea zambind,
C-o sa ramana doar amintiri palide, anemice
Si ca totul se va termina neprevazut,
Vaduvindu-ma de Inconfundabilul din tine,
Neprevazuta calamitate-a fiintei marginite
Si dac-am o secunda de maxima sinceritate
E doar pentru ca mai apoi
Sa-mi inchipui o criza de identitate
Abil declansata de demitizarea
A tot ce-am avut pretios timp de-o viata
Si parca te vad cu lacrimi de gheata,
Dand libertate suspinelor ca vantul de iarna
Ce ma loveste insistent in orice dimineata,
Vrand parca sa-mi spuna c-am o alta viata
Dar fara tine nu exista viata,
E doar pustiu, disperare si-amar
Iar eu imi inec sufletul iar
In mlastina de apocalips a suferintei
Nici eu nu stiu, de m-ai putea crede,
Cu ce motiv iti las ce scriu acum,
Un fel de od-a spaimei negre, tot mai mute,
Ce ma-nsoteste zi de zi pe drum
Alaturi de privirea-ti calda si zambetul strengar,
Odoare-ale unei existente zbuciumate,
Dominate de ideea lui “in alta parte”.
M-ar prinde luna
Gonind pe poteci, spunand vorbe seci,
Cautandu-te-n toti, sperand sa te-ntorci, ca nebuna.
Patanie ca asta..nu cred ca mai e vreuna!
