S-a lasat intunericul in mine
Cum se lasa noaptea peste sat
Si-i greu cand orbecai
Pe dinauntrul propriei fiinte
Pipaindu-i peretii porosi ca un apucat
Azi nu mai privesc in ochii soarelui,
Caldura si-naltimea lui
Ma fac mica-ntr-un colt de eu.
Si nici nu ii mai rad in fata,
De fapt,
Il caut si cand mi se pare ca l-am gasit,
Incep si-l mai caut odata.
Nu, Sisif n-a murit nici pomeneala!
Uite-l, are plete si poarta nume de fata,
E chiar aici, priveste-mi numai
Ochii dezndajduiti, zambetu-n ranjet.
Istovirea di pasii ce redeseneaza
Aceleasi carari batatorite, fara sunet.
Ai zice ca nu asa trebuie sa fie
Iar eu nu-ti pot spune decat ca
Traim intr-o frenetica distopie.
Ne-ntoarcem in trecut mereu
Sa gasim varietati si ecouri de “Eu”,
Sintetice si prefabricate ca insasi existenta
“S-a lasat demult negura aici,
si e greu pe-ntuneric!”, ce fals
Poate sa sune fraza asta, si totusi…
Totusi, e verbalizarea unui interior
Plin de sageti veninoase, acide
Singuratate. Uitare. Abandon. Pierdere.
Lacrimi inabusite-n gat si intoarse
Din drum cu forta. Onestitate.
Azi, da, e greu pe-ntuneric, mai greu ca ieri…
E mai greu ca atunci cand ti-am muscat buza
Sub ochii soarelui de februarie.
Eu ti-am muscat buzele, tu sufletul…
Proasta alegere, jur! Era pulbere oricum,
La ce mai vii si tu?
Si nu mai pot sa ridic ochii la soare,
Nu intr-o lume in care tu esti
Deasupra oricaror baricade, controland jocul, nu.
Acum stiu ca n-ai putut decat distruge ceva
Ce oricum nu mai era viu
Si oricat m-ar durea, stiu
C-atunci cand vei citi
O sa stii c a e…despre tine,
Chiar daca n-ai merita nici macar o scrisoare de adio
Si da, asta-i poate cea mai sincera chestie pe care-am scris-o!
