S-a lasat intunericul in mine

Cum se lasa noaptea peste sat

Si-i greu cand orbecai

Pe dinauntrul propriei fiinte

Pipaindu-i peretii porosi ca un apucat

Azi nu mai privesc in ochii soarelui,

Caldura si-naltimea lui

Ma fac mica-ntr-un colt de eu.

Si nici nu ii mai rad in fata,

De fapt,

Il caut si cand mi se pare ca l-am gasit,

Incep si-l mai caut odata.

Nu, Sisif n-a murit nici pomeneala!

Uite-l, are plete si poarta nume de fata,

E chiar aici, priveste-mi numai

Ochii dezndajduiti, zambetu-n ranjet.

Istovirea di pasii ce redeseneaza

Aceleasi carari batatorite, fara sunet.

Ai zice ca nu asa trebuie sa fie

Iar eu nu-ti pot spune decat ca

Traim intr-o frenetica distopie.

Ne-ntoarcem in trecut mereu

Sa gasim varietati si ecouri de “Eu”,

Sintetice si prefabricate ca insasi existenta

“S-a lasat demult negura aici,

si e greu pe-ntuneric!”, ce fals

Poate sa sune fraza asta, si totusi…

Totusi, e verbalizarea unui interior

Plin de sageti veninoase, acide

Singuratate. Uitare. Abandon. Pierdere.

Lacrimi inabusite-n gat si intoarse

Din drum cu forta. Onestitate.

Azi, da, e greu pe-ntuneric, mai greu ca ieri…

E mai greu ca atunci cand ti-am muscat buza

Sub ochii soarelui de februarie.

Eu ti-am muscat buzele, tu sufletul…

Proasta alegere, jur! Era pulbere oricum,

La ce mai vii si tu?

Si nu mai pot sa ridic ochii la soare,

Nu intr-o lume in care tu esti

Deasupra oricaror baricade, controland jocul, nu.

Acum stiu ca n-ai putut decat distruge ceva

Ce oricum nu mai era viu

Si oricat m-ar durea, stiu

C-atunci cand vei citi

O sa stii c a e…despre tine,

Chiar daca n-ai merita nici macar o scrisoare de adio

Si da, asta-i poate cea mai sincera chestie pe care-am scris-o!