se zice că Pasărea Phoenix

renaşte din a ei cenuşă,

iar eu nu pot decât

să mă mir şi

să râd zeflemitor

căci am văzut-o chiar eu

ridicându-se măreaţă

din focul proaspăt,

păzind pădurea dragă

şi răspândind darnică

zeci de steluţe incandescente

gata s-aprindă, la nevoie,

 alte focuri

şi-apoi, am văzut

Nevăzutul însuşi:

am văzut focul

întrupându-se în femeie.

una comună, de nu îi

vezi scânteia fulgerătoare

din irisul de cărbune

ce-i trădează originea,

nu d-alta, dar

pulsul ce-i zvâcneşte

ca jarul ce mocneşte

catifelat, strălucind tentant

în prag de negur-a serii

n-apucă să îl vadă oricine.

“bun, asta-i femeia,

păstrătoarea Păsării,

fiica focului, neam

cu însuşi fulgerul…

şi bărbatul?

el săracu’ d-unde

mai pe lumea

asta de teatru, carnaval

viu colorat, pestriţ ca

un port al Chinei?”

te simt nezicându-mi

“păi, băiete dragă,

bărbatul, cum bine-ai

întrebat, căci o femeie

din oricâţi ar face şirag

are la final numai unul,

e fumul: da, e

vălătucii de fum care

se-mpletesc într-un dans

infinit, de ne-nţeles,

al nimănui.”

m-aud în liniştea

de la marginea pădurii,

privind ultimii nori

ai lui “Azi”. azi nu e

nici ca ieri, nici ca mâine,

şi mă văd lăcrimând

fără o oglindă, doar

liniile reci desenate

pe obraji în grabă

de nişte lacrimi pe fugă;

că fumul face

orice om să plângă,

la fel cum bărbatul,

această minune a lumii,

vrea, nu vrea, bun, rău,

tot face femeia să plângă

în zilele-i frumoase

urmate de nopţile grele,

nopţi fără somn,

fără linişti;

doar ea, o pernă udă,

camera goală şi lumina

cinică, impersonală a unui

rece, mult prea gri,

iluminat stradal. foc?

nicăieri, doar prin vene,

purpuriu ca buzele ei

după ce-a mâncat mure

şi gros ca lava.

n-o pune la încercare,

c-a trecut de încercări

demonstrând că focul

ruinează mereu piatra,

şi chiar de  sensul

ascuns  din  viaţa ei

e numai arta,

dac-o stârneşti ai

şansa să-ţi cioplească

un nou caracter, cu dalta,

căci e fabricată din foc