se zice că Pasărea Phoenix
renaşte din a ei cenuşă,
iar eu nu pot decât
să mă mir şi
să râd zeflemitor
căci am văzut-o chiar eu
ridicându-se măreaţă
din focul proaspăt,
păzind pădurea dragă
şi răspândind darnică
zeci de steluţe incandescente
gata s-aprindă, la nevoie,
alte focuri
şi-apoi, am văzut
Nevăzutul însuşi:
am văzut focul
întrupându-se în femeie.
una comună, de nu îi
vezi scânteia fulgerătoare
din irisul de cărbune
ce-i trădează originea,
nu d-alta, dar
pulsul ce-i zvâcneşte
ca jarul ce mocneşte
catifelat, strălucind tentant
în prag de negur-a serii
n-apucă să îl vadă oricine.
“bun, asta-i femeia,
păstrătoarea Păsării,
fiica focului, neam
cu însuşi fulgerul…
şi bărbatul?
el săracu’ d-unde
mai pe lumea
asta de teatru, carnaval
viu colorat, pestriţ ca
un port al Chinei?”
te simt nezicându-mi
“păi, băiete dragă,
bărbatul, cum bine-ai
întrebat, căci o femeie
din oricâţi ar face şirag
are la final numai unul,
e fumul: da, e
vălătucii de fum care
se-mpletesc într-un dans
infinit, de ne-nţeles,
al nimănui.”
m-aud în liniştea
de la marginea pădurii,
privind ultimii nori
ai lui “Azi”. azi nu e
nici ca ieri, nici ca mâine,
şi mă văd lăcrimând
fără o oglindă, doar
liniile reci desenate
pe obraji în grabă
de nişte lacrimi pe fugă;
că fumul face
orice om să plângă,
la fel cum bărbatul,
această minune a lumii,
vrea, nu vrea, bun, rău,
tot face femeia să plângă
în zilele-i frumoase
urmate de nopţile grele,
nopţi fără somn,
fără linişti;
doar ea, o pernă udă,
camera goală şi lumina
cinică, impersonală a unui
rece, mult prea gri,
iluminat stradal. foc?
nicăieri, doar prin vene,
purpuriu ca buzele ei
după ce-a mâncat mure
şi gros ca lava.
n-o pune la încercare,
c-a trecut de încercări
demonstrând că focul
ruinează mereu piatra,
şi chiar de sensul
ascuns din viaţa ei
e numai arta,
dac-o stârneşti ai
şansa să-ţi cioplească
un nou caracter, cu dalta,
căci e fabricată din foc
