dragostea nu-i decât
doua semne de întrebare
care converg, întâlnindu-se
într-un punct fix
dar nu ca să rămână,
ci să plece de-acolo
împreună, ținându-se
de mână ca doi copii,
călători clandestini
sub altă formă, dar
cu-același conținut,
aceeași destinație, același suflu
și chiar antagonice cum sunt,
fiecare semn de întrebare
tânjește să își vadă chipul
oglindit nu în ochii, ci
în sufletul opusului
a cărui mână o ține
e ca-ntr-o poveste
în care fiecare semn
se răzvrătește împotriva
hârtiei-gazdă, și
pudrat cu praf
poate de cretă, poate de
stele incandescente, îndepărtate,
pleacă să-și caute
opusul perfect, cel
ale cărui degete
se vor potrivi la fix
cu spațiile dintre
degetele celuilalt și
cu care i se vor potrivi
până și mersul, pașii
știi, poate pare ciudat,
dar ce-ți spun eu aici
e o axiomă, e ca
1 + 1 = 2, adică la fel
oriunde. și-n Rusia,
și-n Alger, și la noi,
dar și în Cuba, Mexic,
sau, de ce nu, India
adică prin încercare
și, în 9 din 10 cazuri,
e prezentă și eroarea.
iar atunci se lasă
destul de trist, cu
inimi rupte, lacrimi
înghițite ca un medicament
cu gust rău, dar eficace,
cu nopți albe și zile
de-un îngrozitor gri-șoricel.
și toate astea numai
pentru găsirea ”Acelui” opus…
ce voiaj anevoios!
eu nu mai am
nimic de spus, așa că
expir adânc, expulzând
din mine ceea ce seamănă
a oftat, și-l privesc
prefăcându-se în abur,
migrând din mine
către vălul de ceață
ce îmbracă leneș dealul.
între timp, sper că am
descoperit și eu idealul,
că am rezolvat ecuația
universală a semnelor
de întrebare și că
ne vom uni curând
în altceva, luându-ne
de mână, în drum
spre alte dimensiuni,
spre-o lume-n care
oftaturile, dacă devin
aburi, sunt de plăcere,
nu de dor, de nostalgie
după povești la trecut,
căci singurul diamant
rămâne Poveste la prezent.
la trecut? nimic altceva
decât un tăciune de jar
viclean, ce te face să-l
crezi cărbune, doar
fiindcă vrea să-ți ardă
mâna ce i-a dat viață
atunci când îl atingi.
