dragostea nu-i decât

doua semne de întrebare

care converg, întâlnindu-se

într-un punct fix

dar nu ca să rămână,

ci să plece de-acolo

împreună, ținându-se

de mână ca doi copii,

călători clandestini

sub altă formă, dar

cu-același conținut,

aceeași destinație, același suflu

și chiar antagonice cum sunt,

fiecare semn de întrebare

tânjește să își vadă chipul

oglindit nu în ochii, ci

în sufletul opusului

a cărui mână o ține

e ca-ntr-o poveste

în care fiecare semn

se răzvrătește împotriva

hârtiei-gazdă, și

pudrat cu praf

poate de cretă, poate de

stele incandescente, îndepărtate,

pleacă să-și caute

opusul perfect, cel

ale cărui degete

se vor potrivi la fix

cu spațiile dintre

degetele celuilalt și

cu care i se vor potrivi

până și mersul, pașii

știi, poate pare ciudat,

dar ce-ți spun eu aici

e o axiomă, e ca

1 + 1 = 2, adică la fel

oriunde. și-n Rusia,

și-n Alger, și la noi,

dar și în Cuba, Mexic,

sau, de ce nu, India

adică prin încercare

și, în 9 din 10 cazuri,

e prezentă și eroarea.

iar atunci se lasă

destul de trist, cu

inimi rupte, lacrimi

înghițite ca un medicament

cu gust rău, dar eficace,

cu nopți albe și zile

de-un îngrozitor gri-șoricel.

și toate astea numai

pentru găsirea ”Acelui” opus…

ce voiaj anevoios!

eu nu mai am

nimic de spus, așa că

expir adânc, expulzând

din mine ceea ce seamănă

a oftat, și-l privesc

prefăcându-se în abur,

migrând din mine

către vălul de ceață

ce îmbracă leneș dealul.

între timp, sper că am

 descoperit și eu idealul,

că am rezolvat ecuația

universală a semnelor

de întrebare și că

ne vom uni curând

în altceva, luându-ne

de mână, în drum

spre alte dimensiuni,

spre-o lume-n care

oftaturile, dacă devin

aburi, sunt de plăcere,

nu de dor, de nostalgie

după povești la trecut,

căci singurul diamant

rămâne Poveste la prezent.

la trecut? nimic altceva

decât un tăciune de jar

viclean, ce te face să-l

crezi cărbune, doar

fiindcă vrea să-ți ardă

mâna ce i-a dat viață

atunci când îl atingi.