„Mergi cu spatele drept!”
aud de-un timp la tot
pasul, oriunde-n jur,
dar ei nu știu multe:
cum ar fi, bunăoară,
că nu am cum face asta.
cum să stai cu spatele
drept, o postură ireproșabilă,
atunci când simți, când știi,
că tot universul, toată lumea
cu greutatea ei infinită
stă povară pe umerii tăi?
de la prima vedere
nu s-ar zice, sau cel puțin
nu când arunci o privire
celei de care aparține
coloana arcuită, când
vezi că e toată un zâmbet,
pe buze, în ochi, pe degete.
da, pare greu s-o vezi
ca pe-un Atlas glam, dezinvolt,
stăpân-a lumii ce-i atârnă
greu pe umeri, ca o mantie,
lumea ei, dar asta
nu înseamnă că nu e așa
știi, eu am avut mereu
Coloana Infinitului în loc
de-o simplă coloană vertebrală,
și-am arcuit-o astfel încât
să se plieze lumii
pe care-o car pe umeri,
lumii mele,
și nu stau dreaptă
decât în fața propriei conștiințe.
dar am văzut arcuite
ca mine femei
cu stele-n ochi, dar
cu colțurile gurii trase-n
jos, a jale, ca o mască;
nici nu mai știau cine-s ele.
și-atunci m-am gândit:
”oare ce le poate lipsi
atât de organic, de dureros,
de le în greunează lumea
într-atât încât lumea lor
le-a devenit povară și
nu mantie, de nu mai pot zâmbi?”
dar cum răspunsul
la astfel de-ntrebări
nu se află pe pământ,
am privit curioasă
către cerul albastru
și m-am întrebat iar:
”oare ce le lipsește?”
abia atunci văzduhul
se milostivi să-mi facă în treacăt cu ochiul
acele guri și-au pierdut
zâmbetul enigmatic și cald
fiindcă acel axis mundi
al lumii lor…a plecat.
și s-a instaurat:
haosul, monotonia, griul,
greu de plumb. a început
să apese de zor pe umerii
altădată rotunzi, frumoși,
sărutați de soare,
sărutați de el; dar azi…
azi nu mai e la fel,
pentru că nici viața însăși
nu mai e cea de-odinioară
când timpul se măsura distopic,
în cești de cafea, de ceai,
în îmbrățișări și cuvinte.
eu am noroc, că
axis mundi al lumii mele
e încă aici, lângă mine,
în lumea mea, parte
viscerală din mine,
cu mine orbitând
cuminte și incandescentă
în jurul lui, în jurul ei,
zi după zi, la nesfârșit,
cam presărată cu drame,
dar, totuși, de trăit
in absentio însă
ai putea vedea
de undeva de la-nălțime
cum mă decorporalizez
încetișor, jupuind strat după strat
ca o ceapă fără lacrimi,
până când, în străfunduri,
în inima ei, ai da
tot de tine oglindit,
zâmbind, pe cale să
te smulgi și tu din mine
și parcă văd că
nici atunci n-ai ști
cât de mult te-am iubit
