„Mergi cu spatele drept!”

aud de-un timp la tot

pasul, oriunde-n jur,

dar ei nu știu multe:

cum ar fi, bunăoară,

că nu am cum face asta.

 

cum să stai cu spatele

drept, o postură ireproșabilă,

atunci când simți, când știi,

că tot universul, toată lumea

cu greutatea ei infinită

stă povară pe umerii tăi?

 

de la prima vedere

nu s-ar zice, sau cel puțin

nu când arunci o privire

celei de care aparține

coloana arcuită, când

vezi că e toată un zâmbet,

pe buze, în ochi, pe degete.

 

da, pare greu s-o vezi

ca pe-un Atlas glam, dezinvolt,

stăpân-a lumii ce-i atârnă

greu pe umeri, ca o mantie,

lumea ei, dar asta

nu înseamnă că nu e așa

 

știi, eu am avut mereu

Coloana Infinitului în loc

de-o simplă coloană vertebrală,

și-am arcuit-o astfel încât

să se plieze lumii

pe care-o car pe umeri,

lumii mele,

și nu stau dreaptă

decât în fața propriei conștiințe.

 

dar am văzut arcuite

ca mine femei

cu stele-n ochi, dar

cu colțurile gurii trase-n

jos, a jale, ca o mască;

nici nu mai știau cine-s ele.

și-atunci m-am gândit:

”oare ce le poate lipsi

atât de organic, de dureros,

de le în greunează lumea

într-atât încât lumea lor

le-a devenit povară și

nu mantie, de nu mai pot zâmbi?”

 

dar cum răspunsul

la astfel de-ntrebări

nu se află pe pământ,

am privit curioasă

către cerul albastru

și m-am întrebat iar:

”oare ce le lipsește?”

abia atunci văzduhul

se milostivi să-mi facă în treacăt cu ochiul

 

acele guri și-au pierdut

zâmbetul enigmatic și cald

fiindcă acel axis mundi

al lumii lor…a plecat.

și s-a instaurat:

haosul, monotonia, griul,

greu de plumb. a început

să apese de zor pe umerii

altădată rotunzi, frumoși,

sărutați de soare,

sărutați de el; dar azi…

azi nu mai e la fel,

pentru că nici viața însăși

nu mai e cea de-odinioară

când timpul se măsura distopic,

în cești de cafea, de ceai,

în îmbrățișări și cuvinte.

 

eu am noroc, că

axis mundi al lumii mele

e încă aici, lângă mine,

în lumea mea, parte

viscerală din mine,

cu mine orbitând

cuminte și incandescentă

în jurul lui, în jurul ei,

zi după zi, la nesfârșit,

cam presărată cu drame,

dar, totuși, de trăit

 

in absentio însă

ai putea vedea

de undeva de la-nălțime

cum mă decorporalizez

încetișor, jupuind strat după strat

ca o ceapă fără lacrimi,

până când, în străfunduri,

în inima ei, ai da

tot de tine oglindit,

zâmbind, pe cale să

te smulgi și tu din mine

și parcă văd că

nici atunci n-ai ști

cât de mult te-am iubit