azi m-a trezit lumina;

lumina din mine, care

se prelinge pe păr.

se plimbă pe toată pupila,

coborând în jos, tot

mai jos și mai jos,

până la întâlnirea cu

lucirea de-o asprime

molatică a inelului.

 

da, m-am trezit,

am deschis ochii larg

și m-am speriat, căci

nu știam să fie-n mine,

acolo undeva un așa

izvor de lumină, cândva

acolo nu era decât

o vastă-ntunecime

 

acum stau în capul oaselor,

în fața oglinzii,

și pentru prima oară

m-am întrebat

”aoleu! dar dacă se vede?”

și-atunci oglinda mă liniști:

„nu te speria, lumina asta

o vezi doar tu și încă vreo câțiva.”

 

așa că m-am îmbrăcat

și-am plecat să arăt lumii

noua mea ființă.

și, ce să vezi, au văzut!

fix în ziua aia am re-dat

de tine, și-am rămas

gură-cască: tu ai văzut

lumina din păr, din ochi,

de pe inel; ba mai mult,

mi-ai spus că a fost dintotdeauna acolo,

o văpaie mută,

care m-a dirijat prin viață

ajutându-mă să nu

mă pierd pe drum

 

dar cum toate drumurile

duc la Roma, se pare că

fiecare-i o Romă umblătoare,

unul pentru altul,

ca un animal de pradă.

așa ne-am găsit,

așa ne-am pierdut,

și tot așa o s-o ducem

la nesfârșit, la fel

ca o poveste spusă mereu.

 

și-abia acum înțeleg

că lumina neonului, a

lunii-n miez de noapte,

a soarelui în apus

și-n general toată,

dar toată lumina-ntâlnită

n-a fost decât un

banal preludiu.

atâta lumină numai

ca să o văd pe cea

din mine, un felinar

ce vine în întâmpinarea regăsirii.

 

risipă? la cât de

vital e evenimentul,

pentru existența

unui noi transdimensional

ce traversează ca pe-un hol

întreg timpul

fiind aproape mistic,

devine cam prea puțin,

o simplă rază de lumină.

între timp, lumina din privirea mea

te măsoară, întrebându-te mut:

încotro?