azi m-a trezit lumina;
lumina din mine, care
se prelinge pe păr.
se plimbă pe toată pupila,
coborând în jos, tot
mai jos și mai jos,
până la întâlnirea cu
lucirea de-o asprime
molatică a inelului.
da, m-am trezit,
am deschis ochii larg
și m-am speriat, căci
nu știam să fie-n mine,
acolo undeva un așa
izvor de lumină, cândva
acolo nu era decât
o vastă-ntunecime
acum stau în capul oaselor,
în fața oglinzii,
și pentru prima oară
m-am întrebat
”aoleu! dar dacă se vede?”
și-atunci oglinda mă liniști:
„nu te speria, lumina asta
o vezi doar tu și încă vreo câțiva.”
așa că m-am îmbrăcat
și-am plecat să arăt lumii
noua mea ființă.
și, ce să vezi, au văzut!
fix în ziua aia am re-dat
de tine, și-am rămas
gură-cască: tu ai văzut
lumina din păr, din ochi,
de pe inel; ba mai mult,
mi-ai spus că a fost dintotdeauna acolo,
o văpaie mută,
care m-a dirijat prin viață
ajutându-mă să nu
mă pierd pe drum
dar cum toate drumurile
duc la Roma, se pare că
fiecare-i o Romă umblătoare,
unul pentru altul,
ca un animal de pradă.
așa ne-am găsit,
așa ne-am pierdut,
și tot așa o s-o ducem
la nesfârșit, la fel
ca o poveste spusă mereu.
și-abia acum înțeleg
că lumina neonului, a
lunii-n miez de noapte,
a soarelui în apus
și-n general toată,
dar toată lumina-ntâlnită
n-a fost decât un
banal preludiu.
atâta lumină numai
ca să o văd pe cea
din mine, un felinar
ce vine în întâmpinarea regăsirii.
risipă? la cât de
vital e evenimentul,
pentru existența
unui noi transdimensional
ce traversează ca pe-un hol
întreg timpul
fiind aproape mistic,
devine cam prea puțin,
o simplă rază de lumină.
între timp, lumina din privirea mea
te măsoară, întrebându-te mut:
încotro?
