”Îmbrățișează-mă, sunt un eșec!”

e refrenul nespus al atâtor zile, nopți,

momente ce trec unul după altul, la infinit,

fraza pe care-aș repeta-o, urlând a neputință, mereu,

doar că…

n-am cui. în jurul meu

e avalanșă de oameni ce fug

care-ncotro, cu ochi goi, niciodată

la pas și niciodată cu sens,

așa că rămân cu mine,

captivă-n galeria de aproape artă

a propriilor trăiri.

înnebunesc și nici măcar nu-mi pasă;

prin mine trec miliarde

de gânduri, trăiri, amintiri și senzații.

mă chircesc pe podea ca și cum ar fi ultima

care mă poate-nțelege, asculta, alina,

trag o inspirație de veșnicie și-ncep

pe dată să tremur lumesc

gândindu-mă că tocmai am pierdut tot.

tot ce trece prin mine fără să pot întreba

de unde vine, pe cine caută sau încotro,

singura șansă de-acces spre tot ce iubesc

și-n timpul ăsta nedefinit mă golesc;

 mă golesc de rost, de simțiri, de dorință,

sclipirea din ochi ia sfârșit. gata,

de-acum o să fiu ca oamenii de la metrou

cu ochi goi, nostalgici aproape

după cine știe ce. or fi după zile ca asta?

cine mai știe? știu doar că din mine

pleacă așa, ca stolurile migratoare, rând pe rând,

cu râs isteric și crud, mort de viu

tot ce cândva am fost.

azi stau chircită pe podea,

tremur nervos și-o voce mă cheamă.

aș da orice să fie reală, știu că nu e,

dar vocea aia cu amintiri de porțelan

și textură de cărămidă nearsă

e unul din cele mai adânci secrete,

ultimul lucru la care renunț cu voia mea,

căci nu-i nici un secret deja:

vocea aia-i vocea ta. tu și secretul meu

purtați același nume,

dar nu ești aici,

iar eu fac autopsia celui mai dur atac de panică din lume

disecând anatomia unui eșec relațional.

o fi blestem sau o fi dar?