”Îmbrățișează-mă, sunt un eșec!”
e refrenul nespus al atâtor zile, nopți,
momente ce trec unul după altul, la infinit,
fraza pe care-aș repeta-o, urlând a neputință, mereu,
doar că…
n-am cui. în jurul meu
e avalanșă de oameni ce fug
care-ncotro, cu ochi goi, niciodată
la pas și niciodată cu sens,
așa că rămân cu mine,
captivă-n galeria de aproape artă
a propriilor trăiri.
înnebunesc și nici măcar nu-mi pasă;
prin mine trec miliarde
de gânduri, trăiri, amintiri și senzații.
mă chircesc pe podea ca și cum ar fi ultima
care mă poate-nțelege, asculta, alina,
trag o inspirație de veșnicie și-ncep
pe dată să tremur lumesc
gândindu-mă că tocmai am pierdut tot.
tot ce trece prin mine fără să pot întreba
de unde vine, pe cine caută sau încotro,
singura șansă de-acces spre tot ce iubesc
și-n timpul ăsta nedefinit mă golesc;
mă golesc de rost, de simțiri, de dorință,
sclipirea din ochi ia sfârșit. gata,
de-acum o să fiu ca oamenii de la metrou
cu ochi goi, nostalgici aproape
după cine știe ce. or fi după zile ca asta?
cine mai știe? știu doar că din mine
pleacă așa, ca stolurile migratoare, rând pe rând,
cu râs isteric și crud, mort de viu
tot ce cândva am fost.
azi stau chircită pe podea,
tremur nervos și-o voce mă cheamă.
aș da orice să fie reală, știu că nu e,
dar vocea aia cu amintiri de porțelan
și textură de cărămidă nearsă
e unul din cele mai adânci secrete,
ultimul lucru la care renunț cu voia mea,
căci nu-i nici un secret deja:
vocea aia-i vocea ta. tu și secretul meu
purtați același nume,
dar nu ești aici,
iar eu fac autopsia celui mai dur atac de panică din lume
disecând anatomia unui eșec relațional.
o fi blestem sau o fi dar?
