#radar

port în mine de ani un radar
pentru finaluri; s-a ascuns
undeva în osul sternului, mai spre stânga,
și are ecou până în buricele degetelor

e o adevărată aventură și cu radarul ăsta,
te anunță că-i gata când ți-e lumea mai dragă,
și nu-i pasă de om, timp, spațiu sau emoții.
nu. el știe doar ca s-a terminat
și de altceva nici nu vrea sa audă.

m-aș întoarce mâine,
dacă aș avea unde.
aș lua-o de la capăt,
dacă ar avea rost…
în schimb, prezentu-i un bolovan anost
de care mă împiedic mergând spre niciunde,
spre locul unde viața însăși durează secunde

mi s-au tocit buricele degetelor
de la toate finalurile ale căror semnal l-au dat
de la o strângere de mână.
o îmbrățișare. mângâieri.

orice atingere
poartă pe umeri finalul,
impuls electric fin, ascuțit
ca o lamă ce taie-n
carnea vie, pastelată a emoțiilor strânse
într-un ghem pe care-l îmblânzeam
și care mă durea sub stern
cu fiecare rostogolire, deșirare, reclădire

mă duc să mor un pic,
azi nu se poate,
e-aniversare. se fac zece
ani de când am auzit in mine prima oară
sunet de sticlă spartă pe asfalt,
singura, veșnica sticlă a cărei spargere
m-a durut pe dinăuntru și m-a făcut
să strig în mine după un ajutor
strain, imaterial, pe care nu-l știam și nu-l voiam,
dar totuși s-a întâmplat așa, să-l cer.

nu, azi nu se poate,
n-am dreptul să decretez că o să mor;
poate mâine, după aniversare, va părea mai ușor,
sau mă voi transforma treptat
în acel ghem nematerial, concret și visceral
de emoții făcute grămadă și îngropate în piept
dar azi nu, azi pot cel mult să aștept,
să văd timpul cum se mișcă lent
si să zâmbesc cu storurile trase:
așa e când mori pe dinăuntru-
nu se vede, și nici nu miroase,
dar vor vedea toți când îți ajunge-n oase