#contrast

unii oameni traiesc acolo unde
toti ceilalti merg cand nu mai sunt.
contrastul umbla liber pe pamant
si ore trec, si veri, si ierni, si zile

ai zice ca acolo unde traiesc ei
viata a-ncetat de mult sa mai fie,
ca nu bantuie nici o stafie
campul larg si aerul greu al locului,
dar nu-i
nimic din ce te-ai gandit c-ar fi

viata exista acolo zi de zi
prin plante, pasari, prin marmura
si mai ales prin oameni.
ii vezi cu hainele cernite, par
in fiecare zi, luna sau an
aceiasi. de parca n-ar imbatrani
sau parca s-au nascut deja
batrani. dar tu nu stii, nu vezi

ca viata s-a infiltrat peste tot.
e acolo, pulseaza in ei
si in timpul programului, e
in fiecare zambet, in fiecare gluma.
in ochii lor, in vorbele colorate
ce fac amarul sa plece departe

barbati si femei,
plute, nuci si visini,
erau toti acolo, in ordine,
fiecare asteptand sa se intample
ceva. de fiecare data altceva…

fiecare om s-a intrebat macar
o data, o singura data, cum va fi
cand o sa se intample intalnirea aia.
cand va veni sa-l rupa de vuietul vietii
insasi Moartea.

dar gandul asta nu te mai cauta
cand te intalnesti zilnic cu moartea cuiva.
Mortile sunt ca iubirile, conteaza
pe bune doar prima si ultima, restul
sunt asa, sa iasa la socoteala.

tine minte si azi cand a vazut
pentru prima oara Moartea altcuiva…
le tine minte pe toate, ca nici una
nu seamana vreodata cu alta.
doar vietile seamana, mortile sunt
facute sa ne-mparta, sa ne separe.
poate si asta e o parte din oroare

sau Moartea ce dormea
intr-o cutie cat una de pantofi.
era alba cu flori roz si mirosea
a neputinta. a lacrimi uscate
si durere ce usuca oamenii vii
arata a ochi goi, a oameni
ce si-au pierdut binele si
pe langa prunc, mor inca doi,
si chiar de vrei, nu poti sa uiti
vezi crucea-n gand si parca simti
cum binele-ti de mai tarziu…
e doar pustiu.

prima Moarte vazuta mirosea a iarba-grasa,
purta rochie lunga de vara
si-avea un nume complicat,
era numai bun de cioplit
in marmura; asa a-nceput.
cu o dalta, un ciocan si un cuvant
a inceput seria de morti
al caror numar s-a pierdut
printr-un registru galben-unsuros, undeva.
prin rafturile cladirii cu numarul 2
suntem impartiti cat suntem vii,
ierarhizati si-n drum spre Viata de Apoi
si niciodata nimic nu-i in neregula cu noi

viata si moartea-mpart o curte si
o mana de oameni care
desi poarta negru, bleumarin si gri
stiu sa rada, pot zambi
chiar si-n timpul programului
fiindca in afara lui se bucura
cot la cot, ca într-un sat
mereu bucurosi ca timpu-au fentat,
fericiti de orice nimic cu gust bun

se plimba de mana pe alei,
tacute, prin padurea crucilor
de marmura ce au crescut stinghere
la marginea unei periferii austere
unde timpul uita parca sa mai ajunga.
parca il rataceste GPS-ul in fiecare secunda.
contrastul e aici la el acasa,
dar oamenii-s obisnuiti deja:
nu mai rad, nici ca le mai pasa

atunci cand vine, totusi,
Moartea ta, te uiti si parca te-ai mira
cand vezi ca n-ai ghicit ce te-astepta,
oricat esti de imun la ea…
ca doar te-ai intalnit destul cu-a altora,
te-ncearca parca o urma de regret.

cu toate astea, nu te transformi in saman
expert in blesteme pe patul de moarte,
nici in filosof ce-si face pomelnicul regretelor,
aratand sfatos cu degetul spre trecut
ca altora sa fie indreptar pentru orice inceput
n-arati greselile ca fiind de temut
si recunosti si-accepti ce n-ai avut

doar pleci tinand cu dintii
tot ce ai putea sa iei cu tine in ajun
de Mare Plecare: iei amintiri,
iei ce-ai simtit cand ai trait
ce ti s-a intamplat
si pleci mai departe impacat
cu gandul ca ce ti-a fost dat
intr-un sfarsit s-a terminat
si nimeni n-a mai cercetat
de-o fi blestem sau e pacat,

ca pana si un cioclu moare…e un fapt!
sau mai bine zis
e contrastul de la poalele vietii,
semnal ca nu exista fantana tineretii
si ca traim o singura data,
indiferent ce ne mai mint poetii,
stiut fiind ca Moarte-are doar ceas, nu si exceptii