About lumealucretiei

Young writer, passionate about mental health, poetry, books, and psychology. I am writing about all these topics, as well about rare disease and personal development.

#cunoaștere

știu că o să citești asta,
chiar dacă nu o să zici nimic,
chiar dacă furiș, să nu-ți
recunoști nici măcar ție, și știu
că nu vei zice nimănui nimic despre ce-a fost

știu că, la ani distanță, corpul meu
încă a păstrat amintirea atingerilor tale
neștirbită. urme ca o hartă secretă,
ascunsă în plină lumină

știu că nu ai uitat vara
în care ne-am ciocnit ca din întâmplare,
și nici felul
în care te-am privit atunci când stele
începeau să răsară.
era vară și am știut că te văd
pentru ultima oară

știu că încă ai vii în minte toate detaliile
chiar dacă îmi ziceai
să nu mai fac presupuneri, chiar dacă
viața ta arată altfel acum, ai trecut peste,
știu
pentru că nici eu nu le-am uitat

știu că-n nopțile când nu pot să dorm
mă roade pe dinăuntru tot
ce-am fi putut să fim și n-am fost,
te-aștept oricât, poate singura
promisiune de care mă mai țin
și azi, cu dinții, ca un Sisif ce-a cucerit
culmile extazului și văile disperării.

și tu știi că ăsta e adevărul decantat în ani, mai greu decât vinul, că
nu-ți trebuie decât curaj,
că e nevoie de un mesaj ca să m-adun
și să facem lucrurile până la capăt, că
oricum toate poemele mele de la o vreme
sunt despre tine, despre lipsa ta, despre
durere, vicii, despre noi
I don’t wanna miss a thing

but are you ready to turn your words in life sequences?
are we there yet?

azi, viața doarme împărțită egal
în înainte și după bărbatul
cu foc în ochi și zâmbet cald,
azi
doare mai tare decât în toți anii ce s-au dus,
încă
aud sunet de sticlă spartă de podea atunci
când ți se rostește numele într-o încăpere,
neînțelegând parcă de ce
mai poartă și alți bărbați
numele tău.

#definire

am luat spiritul epocii și l-am așezat
într-un borcan, mărturie
c-a fost cândva o clipită
cât o secundă-n care
orice s-a dovedit că poate
să fie separat.

orice spațiu poate fi al tău
atunci când locul sub soare-ți e
doar o altă necunoscută la catalog

orice casă poate fi acasă
când tot ce-ți dorești e
liniștea caldă de după furtună
indiferent de așteptările altora sau de vârsta din buletin.

dar nu orice om e pentru tine,
și nici tu nu ești pentru toți.
cicatrici îți minează inima,
mărturiile tuturor eșecurilor cărora
te-ai încăpățânat să le supra-viețuiești.


trăiește, deci, fiecare secundă de parcă
n-ai ști când o să fie următoarea dată când
ai să iubești cu disperare persoana
cea mai nepotrivită pentru tine.

#discuții

hai să vorbim. oprește
televizorul, internetul, telefonul, încuie
ușa, trage draperiile, aprinde
lumânarea de pe noptieră și hai
să uităm pentru o vreme de lumea
înconjurătoare.

vino mai aproape, putem
discuta despre vreme dacă asta
te-ajută să te apropii
destul cât să-mi spui de ce plângi,
de la o vreme, în somn. în fiecare noapte
lacrimi pe pielea mea, pe perna ta,
strigăte cu destinatar necunoscut.

nu, nu vreau, n-am fost eu, lasă-mă, pleacă!
noua alarmă ce mă trezește
la patru dimineața, între două lumi, deși
în fiecare dimineață îmi zâmbești
și spui același lucru: era un vis, sunt bine.

păstrează-ți hainele pe tine,
nu vreau
să mă îmbrățișezi dacă nu simți, dacă
va fi o îmbrățișare de protocol, străină,
că așa trebuie, așa se face.

nu vreau
să pătez singura limbă care rămâne
atunci când toate graiurile omenești și-au arătat deja neputința
limba
atingerii dintre doi oameni care se doresc
unul pe altul cu toate simțurile.
cel mai sincer discurs e-ntotdeauna
piele pe piele, intersecția
a patru ochi flămânzi.

nu vreau să te pierd,
dar, fără să știi,
e prea devreme să ai ceva
de pierdut.
tu nu m-ai avut
cu adevărat niciodată, în același fel
în care alții înaintea ta
n-au știut să mă aibă, să
mă facă cu adevărat a lor,

drumul spre mine e, de fapt,
un coridor de speranțe sparte
și ziduri de priviri flămânde care
mă dezbracă la fiecare pas fără să știe
că mai există după.