Necunoscuta

Nu cred că știu, sau am știut vreodată, să meditez. Aud și citesc constant despre cât de benefică e meditația, despre cum e drumul regal spre vindecarea emoțională, dar eu nu-l știu.

Nu știu dacă atunci când pun cafeaua pe foc, atentă doar la asta și bucurându-mă de miros, e o meditație.

Nu știu dacă atunci când culeg cu grijă florile pentru pus în vază, atentă la fiecare în parte, meditez la ceva. Nici dacă atunci când mă salt pe vârfuri să iau un măr din pom, atentă doar la asta, e un act de meditație.

La fel cum nu știu dacă meditez la ceva atunci când mă plimb printre rafturile unei librării sau ale unui magazin cu bijuterii.

Nu știu dacă momentele în care cânt și dansez prin casă cu căștile în urechi sunt o formă de meditație, sau momentul când îmi trag o carte de tarot să văd ce anunță ziua de stă să înceapă.

Nu știu dacă serile în care mă bucur de o cană de ceva cald și de o carte sunt, de fapt, meditații ascunse.

 La fel cum nu știu dacă meditez la ceva atunci când mă uit spre stelele care se văd atât de clar de pe veranda mea, sau când mă bucur de felul în care luna luminează încăperea și pielea mea.

Nu știu dacă e vorba despre meditație nici când mă reapropii de corpul meu într-o cadă cu spumă, sau când mă bucur de atingerile altcuiva.

Nu știu dacă meditez atunci când fac o fotografie, când urc pe deal cu câinele după mine să văd apusul, sau când pur și simplu stau în leagăn și mă bucur de soare și de cerul senin.

La fel cum nu știu dacă e vorba despre meditație în diminețile în care se întâmplă să mă trezesc dimineața devreme, cât să mă bucur de lumina soarelui ce răsare, să mă sperii de frig, și să mă cuibăresc la loc în pat după ce am tras draperia, să las soarele să mă atingă.

Nu știu dacă atunci când îmi dau cu ojă unghiile, concentrându-mă pe fiecare în parte, meditez la ceva.

Dacă atunci când ascult un concert de pian, sau poate sunetul ploii înainte să adorm, meditez.

Nu știu nici dacă atunci când mă opresc în loc lângă vreo clădire frumoasă ca să-i sorb detaliile comit un act de meditație.

La fel cum nu știu dacă, atunci când vin din pădure cu vreo plantă, floare, frunză, măceașă, fulg, cochilie de melc sau piatră de pus la dulapul cu suveniruri din plimbări, meditez la ceva.

Nu știu nici dacă atunci când mă alint cu (și ca) o pisică pot vorbi despre meditație. Sau dacă atunci când gătesc ceva bun, dansând prin bucătărie printre ingrediente, meditez.

La fel cum nu știu dacă e sau nu meditație atunci când îmi aprind, noaptea, o lumânare parfumată, deschid jurnalul, și-mi trec încă ceva pe lista cu lucruri bune care mi s-au întâmplat, sau când pur și simplu termin de scris un poem și-i pun data în caietul lor.

Nu știu. Nu știu multe. E ca o ecuație printre necunoscutele căreia mă tot învârt. Nu știu, și poate e mai bine că nu știu.

Știu doar că sunt fragmente care mă bucură, care fac zilele să nu semene între ele, să aibă lumini, texturi, forme, gusturi, culori și mirosuri diferite.

Și mai știu că, dacă toate astea sunt forme de meditație, atunci nu vreau să aflu. Nu vreau să le înghesui pe toate într-o singură cutie, să le fur din farmec, să le ciuntesc. Singurul lor punct comun e că sunt aducătoare de bucurie, fiecare la rândul ei. Mai mult nu-mi trebuie să știu.

Eu și ibricul, o poveste de amor

Dacă există ceva bine știut despre mine, de apropiați și nu doar, acel ceva e dragostea mea pentru cafea. Pe care am tendința să o beau în loc de apă, spre exasperarea generală, și care se face, musai, la ibric. Dar povestea începe, ca orice poveste de dragoste, cu mult timp în urmă, cu un ibric. Ibricul mamei de cafea, veșnic cu preț de un sfert de ceașcă de cafea pe fundul lui, pe lângă care mă învârteam periodic de când aveam vreo patru ani. Ibricul care parfuma toată bucătăria și anunța, alături de cântecul cocoșului și de soare, că începe o nouă zi. Ibricul care aduna în jurul lui femei la povești, și pe mine la ascultat. Pe atunci, mă alegeam doar cu mirosul, indiferent cât de insistentă aș fi fost.

Stând și observând, însă, am descoperit că sunt mai multe feluri în care îți poți bea cafeaua. O poți face așa cum o face, de când o știu, mama: faci cafeaua, o pui în cană, și te apuci de treabă. Mai meșterești, mai iei o gură, și uite așa ajungi să tragi de ea bună parte din zi. Sau, la polul opus, poți face cafeaua, o torni în cană și, așa cum l-am văzut întâi pe tata făcând, cât timp îți bei cafeaua, faci doar asta. Nimic altceva.

La început, relația mea cu cafeaua era una socială. Îmi luam o cafea de la tonomat în pauzele de la liceu, sau când chiuleam cu colegele de la vreo oră. Atunci deveneam, într-un fel, copii mai mici ale mamelor noastre, care-și beau cafeaua în bucătărie, din căni de porțelan, la povești. Noi o beam din pahare de plastic, în parc sau prin oraș, povestind, la fel ca adultele noastre, te-miri-ce. Cu timpul, am început să-mi beau cafeaua și acasă, cu mama, povestind fiecare câte ceva. Uitându-mă în urmă, nu mi-a plăcut niciodată să-mi beau cafeaua altfel decât stând locului. Mi se pare că fură din farmecul momentului, că-l grăbește. La mine cafeaua n-a avut niciodată statut de utilitate, doar de moft. De necesitate, într-un fel, psihică.

Îmi aduc aminte că, într-o zi de iarnă, cam gri, am intrat pentru prima oară într-o cafenea 5togo. Trecuse ceva timp de când se lansaseră, și tot zisesem că mă duc să văd ce e cu ei. După timp bun de stat la coadă pentru diferite hârtii, ieșind în zloata de afară, i-am zis mamei că eu am nevoie de o cafea. Erau, întâmplător, chiar în drumul nostru. Contrastul dintre design-ul luminos, cu nuanțe pin-up, și griul general de afară, dintre zâmbetul de după tejghea și oamenii triști de afară, ne-au lăsat pe amândouă așa…ușor uimite. Iar de atunci, am tot trecut prin cafenelele lor de câte ori am fost prin preajmă, ca să vedem că atmosfera prietenoasă și cafeaua bună sunt constante peste tot.

Acum ceva timp, când deja aveam ibricul meu de aramă bine împământenit pe hota din bucătărie, iar oamenii din jur păreau să se fi resemnat cu cantitățile de cafea pe care le beau, primesc un mesaj care zicea așa: Bună!

Dana de la 5to go here

Am remarcat că în ultima vreme ne vizitezi des si ne bucurăm că #5togo se numără printre cafenelele tale preferate.

Am vrea să te avem mai aproape de noi și să faci parte dintr-o comunitate restrânsă de prieteni ai 5 to go. Astfel, am vrea să îți oferim un kit complet de cafea si accesorii pentru prepararea noului produs din meniul 5 to go, și anume cafeaua la IBRIK.

Prepararea cafelei la IBRIK reprezintă o experiență pe care mulți dintre noi poate am uitat-o și ne dorim sa o redescoperim împreună. Ne-ar bucura să vedem fotografii sau stories cu creativitatea, spontaneitatea și #experientaTAIbrik.”

Moment în care mintea mea s-a întors în timp, la unul dintre cursurile de Cultură Materială, în care Vintilă ne spunea, așa cum doar el știa s-o facă, despre cum economia bazată pe produs a început să fie înlocuită, tiptil, de o economie mai subtilă, dar nu mai puțin agresivă, bazată pe experiență. O treabă deloc inocentă, dat fiind că e ceva subiectiv și, deci, greu de evaluat: cum poți spune că experiența Celuilalt e, obiectiv vorbind, una proastă? Poți defini un produs prost, dar cum definești o experiență proastă? Am zâmbit amar, gândindu-mă că de acum felul lui de a explica treburi atât de complexe e o altă amintire savuroasă și, mânată de curiozitate, am acceptat invitația. Până la urmă, era vorba despre un brand care-mi place și de o inițiativă mișto, ce putea să iasă prost?

Trec zilele, și vine momentul în care primesc apel de la curier. Toată ziua stătusem de parcă urma să vină Moșul. Și, într-un fel, chiar venea. Până la urmă, singurul lucru de care eram sigură că o să fie parte din kit era cafeaua. Bun, și-n rest?

În rest, kit-ul meu de preparare a cafelei la ibric conținea un ibric roșu ca focul, să-mi surâdă norocul, o ceașcă de espresso cu motive populare românești și farfuriuță, două pahare-semnătură 5togo, și un bilețel simpatic, totul adunat într-o cutie accesorizată cu o glumiță care a prins pe internet (o altă semnătură a brandului e, de altfel, umorul).

Mi-am luat ibricul nou, ceașca, și am testat cafeaua în balcon, chiar de ziua bunicii și, cum credeam eu atunci, de ziua celei mai bune prietene. Primul lucru pe care l-am sesizat a fost cât de fin era măcinată cafeaua. Atât de fin, încât am trecut cu vederea faptul că, pentru gusturile mele, era un pic prea mult prăjită. Chiar și așa, e o cafea parfumată, cu o aromă blândă, ca de acasă. O cafea de băut în tihnă.

Pe mine experiența 5togo m-a purtat în timp, unul dintre paragrafele din bilețel întrebându-mă despre amintirile mele cu cafeaua la ibric, până în vremea copilăriei, când începutul școlii însemna umplutul unei găletușe cu măceșe, pe care s-o ducem cu noi în prima săptămână. Ca de obicei, mama își lua cana de cafea, pe mine de mână, găletușa, și plecam pe dealul din spatele casei la cules. Și ea mereu culegea mai mult și mai repede decât o făceam eu.

Aceeași experiență m-a făcut să beau mai puțină cafea. Nu pentru că o să mor de inimă, așa cum se miră apropiații că nu s-a întâmplat încă, ci pentru că micuța ceașcă e atât de simpatică încât nu-mi mai vine să mă întoc la cana mea veche, neagră, cu siguranță mai mare. Și tot ea mi-a arătat câtă creativitate se poate coagula în jurul unei cești mici de espresso: am văzut poze cu blănuri și perle, cu cărți, cu flori, lângă ceașca mică, decorată în stil popular.

Asta înseamnă, înainte de branduri, de cafea, sau de orice altceva, că oamenii au nevoie, încă, doar de-un prilej prin care să creeze ceva plăcut. De o scânteie. Și că sunt dispuși să accepte prilejul, indiferent de cine li-l oferă.

Și am mai descoperit ceva. Că sunt atâtea feluri de a îți bea cafeaua câți oameni pe lume, și că felul în care o faci evoluează în același ritm cu tine, ca om. Pentru mine cafeaua e momentul de meditație, de la momentul în care pun apa în ibric și până la ultima gură de cafea din ceașcă, prilej de autoanaliză și planificare, uneori de socializare. Un tabiet. Și, ca pe toate celelalte tabieturi ale mele, o iau foarte în serios. Poate de asta n-am încă espressor, sau măcar cafetieră. Pentru că simt nevoia pauzei pe care mi-o dă ritualul perparării cafelei, cu pașii lui mici și siguri, mereu aceiași.

Și pentru că, uneori, o cafea băută în tihnă sub cerul perfect albastru e o formă de terapie, de reconciliere a mea cu mine. Mai ales dacă în poală se culcușește o pisică, iar în căști se aude un pic de jazz.

Dizabilități politice

Mai sunt fix 20 de zile până la alegeri. Cele locale, acum. Asta echivalează cu ultima sută de metri a campaniei electorale, perioada în care toți cei ce vor să fie parte din administrație se zbat să facă niște puncte bonus la popularitate. Să arate că sunt de-ai oamenilor, cum ar  veni. De la firul ierbii. Ca să arate, mai ales dacă nu-s la primul mandat, că nu s-au schimbat.

Recent, ca parte a aceluiași parcurs obișnuit de campanie electorală, un primar de comună s-a fotografiat, în campanie, cu două doamne cu dizabilități vizibile, fapt ce a inflamat o bună parte a comunității. Întâmplător sau nu, majoritatea dintre ei persoane care cunosc, la rândul lor, persoane cu dizabilități. Nu voi da nume, pentru că nu e un fenomen singular, și nu e problema centrală.

Unul din argumentele aduse de partea comunității care dezaprobă gestul e foarte concret: grija pentru bunăstarea persoanelor cu dizabilități e doar poză de campanie, pentru că în realitate, la firul ierbii, drepturile acestei categorii de persoane sunt tratate ca fiind opționale. Nu sunt plătite indemnizațiile la timp, nu sunt tratați decent de personalul primăriei, le sunt încălcate sau chiar ignorate drepturile de ani de zile. O conversație necesară, dar adevărul e altul: banii sunt doar bani, și ei nu pot cumpăra decât ceea ce există.

Iar pentru persoanele cu dizabilități din mediul rural există foarte puține. Se pune problema indemnizațiilor, și e un pas important, mai ales într-o comunitate mică, unde cei patru stâlpi ai autorității, după Dumnezeu, erau popa, învățătorul, milițianul și primarul.

Adevărata problemă este, însă, cea a accesului. Acces la terapii, la asistență psihologică pentru asistenții personali ai persoanelor cu dizabilități grave- câți funcționarii publici înțeleg ce înseamnă epuizarea îngrijitorului?- la cultură și educație de masă. Acces, fizic, în instituții, pentru că majoritatea rampelor, dacă se întâmplă să ai nevoie de ele… Pentru că accesul la toate acestea e nul, dacă ai ghinionul, ca persoană cu dizabilități, să te naști la sat. Nu, terapiile nu sunt acoperite financiar de indemnizația de handicap. Dar ele sunt, măcar, accesibile familiei din mediul urban. Și nu sunt mofturi, nu în condițiile în care terapia face, pentru mulți copii cu dizabilități diferența între accesul la învățământul de masă și cel pentru persoanele cu deficiențe. Între a fi unul din asistații atât de huliți și a fi un membru util societății, indiferent din ce postură. Între a se putea descurca să trăiască pe cont propriu după ce părinții nu vor mai fi, și a ajunge în unul din centrele pentru îngrijirea adulților cu dizabilități.

Despre accesul la cultură și importanța sa pentru buna dezvoltare a unei comunități și a copiilor ei e deja repetitiv să vorbesc, pentru că în teorie o știm toți. Cu toate astea, pentru copiii tipici din mediul rural, accesul la cultură înseamnă câteva excursii cu școala, și accesul la biblioteca școlii. Mult prea puțin, raportat la toți cei ce deplâng analfabetismul funcțional și locul codaș al țării în clasamentul cititorilor.

Cu toate acestea, însă, este dizabilitatea un subiect politic? Nu. Pentru că nici o instituție administrativă nu poate eradica dizabilitatea, indiferent de tipul ei, cu o semnătură și o ștampilă. Dacă se putea, părinții de copii cu dizabilități inundau de multă vreme municipiile județelor, făcând imaginile cu cozi din anii comunismului să pară o glumă. Calitatea vieții persoanelor cu dizabilități, în schimb, este un subiect politic. Unul chiar foarte politic, ca să spun așa. Pentru că ea înseamnă ușa spre acces. Administrația publică păzește ușa ce dă spre accesul persoanelor cu dizabilități la îngrijire medicală de calitate, terapii eficiente, educație, integrare socială. Iar în România lui 2020, administrația publică nu doar că ține ușa încuiată, dar nici măcar nu stă de vorbă despre camera pe care o ține încuiată.

Chiar, mai ține cineva minte discursul oficial în care Viorica Dăncilă, în calitate de premier, a spus despre europarlamentarii care vorbesc în Parlamentul European despre neregulile din România că sunt autiști? Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a spus, la acea vreme, că nu e vorba despre un act de discriminare. Și, într-un fel, nu e. E vorba, mai grav, despre un act de ignoranță. Despre o oglindă fidelă a limbajului informal, în care autist, handicapat sau retardat sunt folosiți ca termeni înlocuitori pentru diferite jigniri. E vorba despre o atitudine existentă pe toate palierele societății, care tratează persoanele cu dizabilități ca pe niște semi-oameni, un fel de mofturi sociale. Pentru că, prin comparație cu ce li s-a tot arătat și spus, persoanele cu dizabilități care reușesc să se integreze social, sunt excepții. Persoanele cu dizabilități și studii în învățământul de masă, cu studii superioare sau care au locuri de muncă bune, sunt minoritare. Privilegiații despre care nu vorbește nimeni cu câtă muncă și cât efort colaborativ au ajuns acolo.

Adevărul de la sfârșitul fiecărei zile, însă, e altul. Dizabilitatea e ceva imprevizibil. Poate apărea oricând, în viața oricui, indiferent de gen, culoare politică, statut social, nivel de educație sau clasă. Și, atunci când ea apare, e important să existe o structură de rezistență gata să susțină eforturile individuale și ale familiilor. Să existe informație, educație, inițiative locale, oricât de mici, de integrare în comunitate. Contează. Fără ele, fără ascultarea vocilor care au contact direct și constant cu dizabilitatea, incluziunea socială și drepturile persoanelor vulnerabile rămân doar de poză. Numai bune de pus în sertar, până la campania viitoare.