Necunoscuta

Nu cred că știu, sau am știut vreodată, să meditez. Aud și citesc constant despre cât de benefică e meditația, despre cum e drumul regal spre vindecarea emoțională, dar eu nu-l știu.

Nu știu dacă atunci când pun cafeaua pe foc, atentă doar la asta și bucurându-mă de miros, e o meditație.

Nu știu dacă atunci când culeg cu grijă florile pentru pus în vază, atentă la fiecare în parte, meditez la ceva. Nici dacă atunci când mă salt pe vârfuri să iau un măr din pom, atentă doar la asta, e un act de meditație.

La fel cum nu știu dacă meditez la ceva atunci când mă plimb printre rafturile unei librării sau ale unui magazin cu bijuterii.

Nu știu dacă momentele în care cânt și dansez prin casă cu căștile în urechi sunt o formă de meditație, sau momentul când îmi trag o carte de tarot să văd ce anunță ziua de stă să înceapă.

Nu știu dacă serile în care mă bucur de o cană de ceva cald și de o carte sunt, de fapt, meditații ascunse.

 La fel cum nu știu dacă meditez la ceva atunci când mă uit spre stelele care se văd atât de clar de pe veranda mea, sau când mă bucur de felul în care luna luminează încăperea și pielea mea.

Nu știu dacă e vorba despre meditație nici când mă reapropii de corpul meu într-o cadă cu spumă, sau când mă bucur de atingerile altcuiva.

Nu știu dacă meditez atunci când fac o fotografie, când urc pe deal cu câinele după mine să văd apusul, sau când pur și simplu stau în leagăn și mă bucur de soare și de cerul senin.

La fel cum nu știu dacă e vorba despre meditație în diminețile în care se întâmplă să mă trezesc dimineața devreme, cât să mă bucur de lumina soarelui ce răsare, să mă sperii de frig, și să mă cuibăresc la loc în pat după ce am tras draperia, să las soarele să mă atingă.

Nu știu dacă atunci când îmi dau cu ojă unghiile, concentrându-mă pe fiecare în parte, meditez la ceva.

Dacă atunci când ascult un concert de pian, sau poate sunetul ploii înainte să adorm, meditez.

Nu știu nici dacă atunci când mă opresc în loc lângă vreo clădire frumoasă ca să-i sorb detaliile comit un act de meditație.

La fel cum nu știu dacă, atunci când vin din pădure cu vreo plantă, floare, frunză, măceașă, fulg, cochilie de melc sau piatră de pus la dulapul cu suveniruri din plimbări, meditez la ceva.

Nu știu nici dacă atunci când mă alint cu (și ca) o pisică pot vorbi despre meditație. Sau dacă atunci când gătesc ceva bun, dansând prin bucătărie printre ingrediente, meditez.

La fel cum nu știu dacă e sau nu meditație atunci când îmi aprind, noaptea, o lumânare parfumată, deschid jurnalul, și-mi trec încă ceva pe lista cu lucruri bune care mi s-au întâmplat, sau când pur și simplu termin de scris un poem și-i pun data în caietul lor.

Nu știu. Nu știu multe. E ca o ecuație printre necunoscutele căreia mă tot învârt. Nu știu, și poate e mai bine că nu știu.

Știu doar că sunt fragmente care mă bucură, care fac zilele să nu semene între ele, să aibă lumini, texturi, forme, gusturi, culori și mirosuri diferite.

Și mai știu că, dacă toate astea sunt forme de meditație, atunci nu vreau să aflu. Nu vreau să le înghesui pe toate într-o singură cutie, să le fur din farmec, să le ciuntesc. Singurul lor punct comun e că sunt aducătoare de bucurie, fiecare la rândul ei. Mai mult nu-mi trebuie să știu.

NOIembrie

Mă tot gândesc, de la o vreme, la iubire. Sau, dacă e să fiu sinceră, la iubiri. Trecute, prezente și viitoare. Și văd cum căutăm la nesfârșit replica perfectă.
Toți avem acel ceva ce poate cu ușurință trece drept iubire de referință, acea relație pe care o căutăm în toate care au ghinion să-i urmeze. Și căutăm, și căutăm, și ne învinovățim atunci când nu pare să mai fie nicăieri…ai zice că la nesfârșit.
Și, pentru unii, chiar așa e. Așa cred că ajung oamenii să fie prinși în relații toxice: sunt atât de convinși că au găsit replica perfectă a iubirii lor de referință, încât nici măcar nu se mai obosesc să vadă. Să se uite la relația aia și s-o vadă exact așa cum e, nefiltrată. Pentru că, de multe ori, nici măcar nu contează. Oricum nu căutăm relația de referință, ci felul în care ea ne făcea să ne simțim în propria viață, în propria poveste despre noi. Nu contează, în punctul ăsta ajunși, cum s-a întâmplat, realmente, povestea aia, sau care sunt, în realitate, punctele comune ale celor două povești.

Care…nu prea sunt. Fiindcă nu există două iubiri la fel. Sau care să semene și altundeva în afară de mintea protagonistului căutător.

Nu, prima iubire nu-i unică pentru că e prima. E unică pentru că e iubire, și fiecare iubire e singulară. E memorabilă (și) fiindcă e prima, dar unică? Unică e orice iubire, chiar dacă, la o adică, le poți grupa cinic într-o taxonomie a iubirilor: iubirea care te ridică la cer, ici, iubirea care se simte ca o întoarcere acasă după o zi grea, colo…și tot așa.
Și fiecare dintre iubiri te schimbă. Ne schimbă, pe toți.

De asta o iubire pierdută, încheiată, abandonată, nu se mai întoarce. Pentru că, oricât vrem de tare în unele zile, și mai ales în unele nopți, noi nu mai putem fi oamenii din povestea a cărei replică o căutăm.

Am pierdut nu doar povestea sau iubirea, ci și omul care obișnuiam să fim. Chiar dacă, uneori, cu greu poți spune că a fost o pierdere reală.

Cele mai frumoase daruri

Se spune că atunci când nimic nu merge așa cum plănuisei, e bine să îți aduci aminte de toate momentele bune. Că asta face așteptarea mai ușoară și aduce speranța că dacă au fost, vor mai urma. Dar asta mă face să mă întreb ce folos au darurile primite dacă nu le împarți cu ceilalți, și să mă apuc să povestesc.
Sunt două feluri de daruri. Daruri pe care le primești pur și simplu, și daruri pe care trebuie să le meriți.
Scriu de mult. De când am completat primul oracol. Ăsta a fost darul pe care l-am primit din oficiu, doar pentru că exist. Și am scris despre o groază de lucruri. Mai bine, mai prost, dar mereu sincer. Cu toate astea, mereu am evitat să scriu despre mine. Mi se părea egoist și de neam prost să o fac. Asta până acum câțiva ani.
Când, la sfârșitul unui februarie, m-a lovit exasperarea și am făcut-o. Așa a apărut “Sunt rară. Și?”, și tot așa a început cea mai frumoasă poveste din câte am trăit.
Așa am cunoscut-o pe Ruxandra, mama supereroilor, o ființă la ale cărei forță și tenacitate încă aspir. Așa am început să scriu și eu pe Supereroi printre noi.
Iar ăsta a fost un dar care m-a găsit el pe mine, când aveam mai mare nevoie să fiu găsită și văzută. E ca atunci când a plouat două săptămâni continuu, și răsare soarele. Ca bucuria acelor prime raze de soare după frig. Dar, ca orice dar, vine și cu ceva ce am înțeles abia mai târziu. Cu responsabilitatea felului în care alegi să faci uz de ce ai primit.
Pentru că, atât scrisul, dar și scrisul despre un subiect sensibil la nivelul unei societăți, cum ar fi bolile rare sau dizabilitatea, responsabilizează. Sau ar trebui. Am înțeles, scriind despre asta, că povestea mea nu-i doar a mea. Că eu sunt doar o privilegiată care are resursele necesare, și deci obligația, să spună povestea mai departe, exact așa cum se desfășoară ea. Și că frica să nu cumva să afle ceilalți că-s “defectă”, rușinea, vinovăția nejustificată pe care le cărasem după mine atâția ani, erau aparent comode, dar nu și ale mele. Așa am înțeles că, vorba cântecului, tre’ să spun. Pentru că una din marile mele întrebări când vine vorba despre oameni a fost mereu “Oare să le spun?”.
Acum 10 ani, pe vremea asta, începeam liceul. Și aveam fix dilema asta. ”Să le spun colegilor, oare?”, ”O să mă accepte dacă le spun?”. Până la urmă, am spus, încurajată de mama, care îmi mai zice și azi același lucru: că dacă spun oamenilor, iar ei își schimbă atitudinea față de mine după ce află, nu sunt oamenii care merită să îmi fie în preajmă.
În facultate deja prinsesem un pic mai mult curaj să vorbesc despre. Dar tot nu am scris nimic. Doar schimb un pic abordarea. Încep să spun oamenilor că nu trebuie să le fie milă de mine, că sunt recunoscătoare bolii, fiindcă m-a format așa cum sunt azi.
Să mi se fi zis acum 10 ani că voi ajunge să vorbesc deschis, să scriu despre viața mea cu o boală rară, exact așa cum se întâmplă? Că o să spun bărbaților pe care îi voi iubi și potențialilor angajatori despre asta? Aș fi râs cinic și aș fi trimis pe oricine la plimbare. Pentru că “eu nu sunt așa”. “Eu nu fac paradă cu asta.”
Și, totuși. Timpul a trecut, și pe neschimbate am văzut cum mă schimb și eu.
Așa cum mă văd, în primăvara anului ăstuia, în cabinetul medicului de familie. Îmi trebuia o adeverință pentru un post la stat. Și a venit întrebarea. Din nou. “Ce fac, dacă mă întreabă, le spun adevărul?”. Și răspunsul ei e, de atunci, mereu cu mine. ”Da, dacă te întreabă, le spui. Le spui și dacă nu te întreabă. De ce să nu le spui, de ce ți-e rușine? Dacă tu taci, și eu tac, și tăcem toți, nu o să se schimbe niciodată mentalitatea asta, și stigmatul va fi tot aici. Dacă vrei să schimbi ceva, atunci vorbește despre asta. Nu contează ce se întâmplă după, doar e important ca oamenii să știe. Altfel nu se schimbă nimic. “
Postul nu l-am luat. Nici alte joburi, după. Dar am spus. Am început să spun, să spun, posibililor angajatori, versiunea succintă a poveștii mele cu Supereroi și, prin extensie, cu boala. Și, ca de obicei, prima oară a fost magică.
Nu uit atenția și uimirea primei fete care mi-a auzit povestea din postura de recrutor al unei cunoscute multinaționale. Ea aproape că nu mi-a zis că nu par, iar eu, la final, aveam lacrimi în ochi. Lacrimi de bucurie că am putut. De libertate.
Pentru că libertatea de a nu-mi mai fi rușine de ceva asupra căruia nu am avut niciodată nici un fel de control e un dar pe care l-am câștigat. Pe care l-am primit atunci când am fost în stare de el.
Nu, nu e totul roz. Încă am anxietăți când vorbesc despre asta, încă mă întreb dacă e bine să o fac, dar îmi aduc aminte că o problemă despre care nu vorbește nimeni e o problemă care nu există. Așa că mă readun și spun povestea de la capăt, exact așa cum a fost.
Pentru că cel mai frumos lucru pe care mi l-a zis cineva în 25 de ani a fost “Sper ca și fetița mea să fie ca tine!”.
Textul ăsta e nici mai mult, nici mai puțin decât un mare, sincer și simplu mulțumesc. Ruxandrei, mamei, doamnei doctor, și tuturor oamenilor care m-au încurajat să fiu deschisă, să am mai multă încredere. Tuturor celor care au crezut în mine măcar preț de cinci minute și care mi-au arătat că ceea ce vreau să ascund e mult mai puțin decât ceea ce sunt de fapt. Și, totuși, o bucățică de coerență care leagă totul cu o fundiță frumoasă.
Nu zic că peste următorii zece ani o să fie totul ca acum. Poate o să fie mai bine. Poate povestea Supereroi printre noi va continua și în formă scrisă. Poate pauza asta e doar temporară. Sau poate nu.
Dar curajul pe care mi l-a dat proiectul ăsta, și toți oamenii minunați pe care i-am cunoscut astfel, vor fi mereu cu mine. Indiferent unde ajung, sau de ce. Pentru că astea sunt cele mai frumoase daruri, și singurele care contează cu adevărat. Și vă mulțumesc că ați crezut destul în mine încât să mi le oferiți.

Textul ăsta, și tot ce va urma, nu ar fi existat dacă nu erați voi.