Cele mai frumoase daruri

Se spune că atunci când nimic nu merge așa cum plănuisei, e bine să îți aduci aminte de toate momentele bune. Că asta face așteptarea mai ușoară și aduce speranța că dacă au fost, vor mai urma. Dar asta mă face să mă întreb ce folos au darurile primite dacă nu le împarți cu ceilalți, și să mă apuc să povestesc.
Sunt două feluri de daruri. Daruri pe care le primești pur și simplu, și daruri pe care trebuie să le meriți.
Scriu de mult. De când am completat primul oracol. Ăsta a fost darul pe care l-am primit din oficiu, doar pentru că exist. Și am scris despre o groază de lucruri. Mai bine, mai prost, dar mereu sincer. Cu toate astea, mereu am evitat să scriu despre mine. Mi se părea egoist și de neam prost să o fac. Asta până acum câțiva ani.
Când, la sfârșitul unui februarie, m-a lovit exasperarea și am făcut-o. Așa a apărut “Sunt rară. Și?”, și tot așa a început cea mai frumoasă poveste din câte am trăit.
Așa am cunoscut-o pe Ruxandra, mama supereroilor, o ființă la ale cărei forță și tenacitate încă aspir. Așa am început să scriu și eu pe Supereroi printre noi.
Iar ăsta a fost un dar care m-a găsit el pe mine, când aveam mai mare nevoie să fiu găsită și văzută. E ca atunci când a plouat două săptămâni continuu, și răsare soarele. Ca bucuria acelor prime raze de soare după frig. Dar, ca orice dar, vine și cu ceva ce am înțeles abia mai târziu. Cu responsabilitatea felului în care alegi să faci uz de ce ai primit.
Pentru că, atât scrisul, dar și scrisul despre un subiect sensibil la nivelul unei societăți, cum ar fi bolile rare sau dizabilitatea, responsabilizează. Sau ar trebui. Am înțeles, scriind despre asta, că povestea mea nu-i doar a mea. Că eu sunt doar o privilegiată care are resursele necesare, și deci obligația, să spună povestea mai departe, exact așa cum se desfășoară ea. Și că frica să nu cumva să afle ceilalți că-s “defectă”, rușinea, vinovăția nejustificată pe care le cărasem după mine atâția ani, erau aparent comode, dar nu și ale mele. Așa am înțeles că, vorba cântecului, tre’ să spun. Pentru că una din marile mele întrebări când vine vorba despre oameni a fost mereu “Oare să le spun?”.
Acum 10 ani, pe vremea asta, începeam liceul. Și aveam fix dilema asta. ”Să le spun colegilor, oare?”, ”O să mă accepte dacă le spun?”. Până la urmă, am spus, încurajată de mama, care îmi mai zice și azi același lucru: că dacă spun oamenilor, iar ei își schimbă atitudinea față de mine după ce află, nu sunt oamenii care merită să îmi fie în preajmă.
În facultate deja prinsesem un pic mai mult curaj să vorbesc despre. Dar tot nu am scris nimic. Doar schimb un pic abordarea. Încep să spun oamenilor că nu trebuie să le fie milă de mine, că sunt recunoscătoare bolii, fiindcă m-a format așa cum sunt azi.
Să mi se fi zis acum 10 ani că voi ajunge să vorbesc deschis, să scriu despre viața mea cu o boală rară, exact așa cum se întâmplă? Că o să spun bărbaților pe care îi voi iubi și potențialilor angajatori despre asta? Aș fi râs cinic și aș fi trimis pe oricine la plimbare. Pentru că “eu nu sunt așa”. “Eu nu fac paradă cu asta.”
Și, totuși. Timpul a trecut, și pe neschimbate am văzut cum mă schimb și eu.
Așa cum mă văd, în primăvara anului ăstuia, în cabinetul medicului de familie. Îmi trebuia o adeverință pentru un post la stat. Și a venit întrebarea. Din nou. “Ce fac, dacă mă întreabă, le spun adevărul?”. Și răspunsul ei e, de atunci, mereu cu mine. ”Da, dacă te întreabă, le spui. Le spui și dacă nu te întreabă. De ce să nu le spui, de ce ți-e rușine? Dacă tu taci, și eu tac, și tăcem toți, nu o să se schimbe niciodată mentalitatea asta, și stigmatul va fi tot aici. Dacă vrei să schimbi ceva, atunci vorbește despre asta. Nu contează ce se întâmplă după, doar e important ca oamenii să știe. Altfel nu se schimbă nimic. “
Postul nu l-am luat. Nici alte joburi, după. Dar am spus. Am început să spun, să spun, posibililor angajatori, versiunea succintă a poveștii mele cu Supereroi și, prin extensie, cu boala. Și, ca de obicei, prima oară a fost magică.
Nu uit atenția și uimirea primei fete care mi-a auzit povestea din postura de recrutor al unei cunoscute multinaționale. Ea aproape că nu mi-a zis că nu par, iar eu, la final, aveam lacrimi în ochi. Lacrimi de bucurie că am putut. De libertate.
Pentru că libertatea de a nu-mi mai fi rușine de ceva asupra căruia nu am avut niciodată nici un fel de control e un dar pe care l-am câștigat. Pe care l-am primit atunci când am fost în stare de el.
Nu, nu e totul roz. Încă am anxietăți când vorbesc despre asta, încă mă întreb dacă e bine să o fac, dar îmi aduc aminte că o problemă despre care nu vorbește nimeni e o problemă care nu există. Așa că mă readun și spun povestea de la capăt, exact așa cum a fost.
Pentru că cel mai frumos lucru pe care mi l-a zis cineva în 25 de ani a fost “Sper ca și fetița mea să fie ca tine!”.
Textul ăsta e nici mai mult, nici mai puțin decât un mare, sincer și simplu mulțumesc. Ruxandrei, mamei, doamnei doctor, și tuturor oamenilor care m-au încurajat să fiu deschisă, să am mai multă încredere. Tuturor celor care au crezut în mine măcar preț de cinci minute și care mi-au arătat că ceea ce vreau să ascund e mult mai puțin decât ceea ce sunt de fapt. Și, totuși, o bucățică de coerență care leagă totul cu o fundiță frumoasă.
Nu zic că peste următorii zece ani o să fie totul ca acum. Poate o să fie mai bine. Poate povestea Supereroi printre noi va continua și în formă scrisă. Poate pauza asta e doar temporară. Sau poate nu.
Dar curajul pe care mi l-a dat proiectul ăsta, și toți oamenii minunați pe care i-am cunoscut astfel, vor fi mereu cu mine. Indiferent unde ajung, sau de ce. Pentru că astea sunt cele mai frumoase daruri, și singurele care contează cu adevărat. Și vă mulțumesc că ați crezut destul în mine încât să mi le oferiți.

Textul ăsta, și tot ce va urma, nu ar fi existat dacă nu erați voi.

Estetica ciulinelui și alte bălării aproximativ-metafizice

Povestea asta începe de mult, acum 15 ani, adică prin 2004. Tehnologia nu acaparase încă totul. Sau, mai bine spus, abia apărea. Iar în sat, cu atât mai puțin.
În sat era, prins în zidul căminului cultural, un telefon public, cu cartelă. Da, nu avea fiecare familie fix, dar tot trebuia să țină legătura cu lumea și ceilalți, nu? Dar vedeta era altceva, un alt obiect.
Oracolul. Un caiet în care lipeai poze, desenai, scriai întrebări cât mai “capcană” și mai intime, cu un scris cât mai frumos, și le treceai, bineînțeles, la completat tuturor care contau. Prietenilor, colegilor de clasă, celui sau celei pe care o plăceai, colegilor din ani mai mari pe care îi admirai. Era o întreagă inginerie socială la mijloc și, de cele mai multe ori, un troc. “Îți completez, dar îmi completezi și tu mie apoi, da?” era cea mai auzită frază. Și, printre întrebările cele mai populare, era una la care se întâmplă să mă fi gândit și la mult timp după ce am terminat de completat ultimul oracol: “Dacă ai fi o floare, ce floare ai fi?”.
De obicei spuneam că o margaretă sau o albăstrea, sau ce flori puse de mama mi se mai păruseră mie frumoase în perioada aia. Cu timpul, în schimb, mi-a fost tot mai clar că singura plantă cu care mă identific e, de fapt, ciulinele.
O plantă stingheră, ușor de recunoscut, cu florile ei mov, dar bine înfiptă în pământ. O plantă care nu încearcă să epateze, să fie altceva decât e de fapt. Un străjer al drumului, un paznic al locurilor părăsite.
Evident, mereu am stârnit rumoare când am spus cuiva asta. “Cum să fii, mă, ciuline?”. Ca și când ar fi ceva rău. Dar nu e. E doar…altfel.
E o plantă care rezistă, cu rădăcini puternice, frunze relativ înguste și țepi care o fac nepopulară. Asta nu o oprește însă din a fi, în simplitatea ei, frumoasă.
Pentru că ciulinele, cu toată forța lui, e frumos, cu o estetică aparte. O frumusețe geometrică, derivată din el însuși, fără să caute influențe exterioare. Iar asta e ceva spre care am tins întotdeauna: frumosul.
Mereu am avut nevoie de frumos. De cărți frumoase, de culori, de flori, de locuri, de momente frumoase. Mereu am căutat să fiu frumoasă, așa cum am înțeles eu treaba asta. Dar numai în momentul ăsta am înțeles de ce.
Frumosul nu e doar frumos, frumosul e putere sub o formă sublimată. Și cea mai mare putere a frumosului e să vindece.
Încet, tăcut, pe nesimțite, doar fiind mereu acolo, o prezență constantă în mediul tău. Nu contează cum se manifestă el- poate ca dragostea unui animal, un tabiet migălos și neabandonat, o floare, muzică… Frumosul e oriunde, și uneori se insinuează în viața fiecăruia dintre noi fără să bănuim măcar. Influența frumosului nu ține de timp, și cu atât mai puțin de spații, fiind o bulă universală, dar cu toate astea profund individualizată.
Mă uit în spate, la toate lucrurile întâmplate și pe care le-am făcut, într-un final, să doară mai puțin. Nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat fără frumos. Fără elementele inutile în aparență, dar care, puse cap la cap, m-au ajutat să-mi construiesc o rutină de zile bune, care au devenit, așa, niște markeri ai mulțumirii și împăcării cu mine. Fără pisici, cărți, cafea, jazz, scris, cer de un albastru perfect sau apusuri ideale. Toate lucruri total inutile pentru oricine altcineva. Toate lucruri frumoase, care să te facă să vrei să continui și mâine ce ai început azi.
Frumosul nu-i linear, iar vindecarea, cu atât mai puțin. Dar evoluția lor în continuă mișcare nu e altceva decât parte din șarm, din poveste. Pentru că nici frumusețea, nici vindecarea, nu vin cu goarna. Nu. Vin tiptil, pe vârfuri, și doar când știu că pot să apară, fără să fie respinse.
Dar avem nevoie de frumos. O nevoie aproape organică de a observa lumea din jur, de a ne împrieteni cu ea, de a găsi ceva, orice, care să ne facă să zâmbim măcar puțin. E același tip de nevoie pe care îl avem atunci când e vorba despre mâncare: nu putem fi bine, sincer bine, nici fără mâncat, dar nici fără frumos.
Pentru că asta e de fapt puterea pe care o are frumusețea: de a face lumea să zâmbească sincer, măcar pentru o secundă.
Dacă revin la botanica mea jumătate metaforică, jumătate concretă, un ciuline e stabil. Dacă îl vezi pe marginea drumului azi, va fi acolo cu florile sale mov și mâine. Îți trebuie un târnăcop, timp și energie să-l muți din locul său. Pentru că acolo trebuie să fie, pentru că are un rost. E mai mult rost într-o tufă de ciulini de pe marginea drumului neasfaltat al unui sătuc, decât în toți trandafirii din florării. Și întotdeauna vindecarea emoțională are nevoie să aibă un rost, nu doar să fie unul. Da, o margaretă e gingașă, delicată și fragilă. E frumoasă și curajoasă în toată fragilitatea sa expusă liber. Dar numai un ciuline stă cu adevărat mândru, așteptând curios și cu lumină-n toată ființa orice-ar avea să urmeze.
Mă uit spre ciulinii de pe drum, din câmp, și mă întreb dacă oamenii cărora le-am spus asta au luat-o vreodată de bună, nu doar ca pe o metaforă. Apoi îmi aduc aminte că, la fel ca în orice context asemănător, dacă ăsta e adevărul meu, atunci ăsta este Adevărul, de fapt. Și că vindecarea, povestea felului în care am reușit să fac, măcar pentru o vreme, durerile din suflet să nu mai doară, e povestea unui ciuline rătăcit într-un lan de maci și albăstrele. Că e doar povestea mea, că orice i-ar urma după e de trăit, nu de judecat.
De asta, oricâte plante s-ar mai descoperi și oricâte reacții controversat-mirate aș întâlni pe drum, rămân un ciuline. Pentru că vederea unuia îmi aduce aminte că dacă am putut trece o dată prin tot, o pot face din nou. De câte ori este sau va fi nevoie.
Pentru că nimic nu-i mai liniștitor ca un ciuline pe câmp, vara, iar frumosul are nevoie, măcar uneori, de stabilitate și firesc, de naturalețe, ca să existe.
Nimic mai simplu și, la sfârșitul zilei, nimic mai uman. Nimic de care să fie mai mare nevoie, de fapt. Și nimic mai aruncat în derizoriu.

Frumos, frumos!

Frumusețea ar fi, se crede, în ochii celui care privește. Dar ce te faci atunci când privitorul e miop? E un scenariu comun deja, și asta de destul timp.
Ți se spune că ești frumoasă. O vreme, și tu crezi. Sau, oricum, nu-ți prea pasă. Dar timpul trece și vine pubertatea. Și începi să te uiți mai atentă în jurul tău.
Să vezi cum nu ai sânii destul de mari, buzele destul de pline, fundul destul de rotund, talia destul de mică. Să vezi cum colegele tale sunt mai trendy, mai înalte, mai slabe sau, din contră, mai cu forme. Cum pui kilogramele oriunde, numai unde trebuie nu. Cum nu ești destul. Încep să apară nesiguranțele. Căutarea de sine. De refugii. De validare.
Dar drumul e destul de complicat încât să te facă să îți spui că renunți de câteva ori pe zi. Nu ești frumoasă, nu știi să te machiezi ca în reviste, nu știi să mergi pe tocuri și n-ai destui bani ca să te-mbraci la modă. Așa că încerci să compensezi. Citești, te implici în comunitate. Experimentezi cu stiluri, muzici, culori, hobby-uri. Înveți. Descoperi.
Ești luată la mișto, că ce faci tu nu-i la modă și nici util. “La ce bune toate astea?”, “A, dar stai, că tu oricum n-ai viață. Mdaa…” și alte replici…..binevoitoare. Și vezi timpul cum trece. Și te mai uiți puțin în jurul tău.
Vezi că pe social media toată lumea e perfectă. Au camera perfectă, casa perfectă, viața perfectă, corpul perfect. Te uiți la ele, apoi te uiți la tine. Viața ta nu e perfectă. Nici casa, camera sau garderoba. De corp…nu mai vorbim. Nimic din ce vezi la tine nu seamănă cu ce-i al lor, al modelelor spre care aspiri. Dar apoi vine o zi când îți dai seama că nici ele nu seamănă cu ele.
Că viețile, casele, corpurile pe care le vezi etalate ostentativ nu sunt ale lor. Sunt gândite, planificate, regizate. Și, mai ales, sunt editate. Straturi întregi de filtre și Photoshop care ascund realitatea. Nici corpurile lor nu-s perfecte.
Și în goana după a fi frumoasă, când te oprești pentru un pic, bagi de seamă. Vezi că nu ești frumoasă, sau nu destul cât să te vadă societatea că ești, dar până atunci deja s-a dus pojghița de respingătoare.
Poate nu ai sânii ca în reviste, dar îți sclipesc ochii. Poate nu ai talia de copilă, dar știi să aduni oamenii în jurul unei mese. Poate ești scundă, dar nimeni nu mai remarcă atunci când vorbești despre ce te pasionează. Poate că nu ești frumoasă ca ei, dar ești frumoasă ca tine.
Și brusc se schimbă perspectiva. Nu-ți mai faci poze cu gândul să le postezi undeva, ci le faci pentru tine. Începi să descoperi trăsături care îți plac la tine. Să primești mai deschis complimentele, indiferent de cât de sincere sau nu sunt. Începi să îți apreciezi ipostaze ale corpului pe care le evitai în trecut.

Nu îți mai detești fața pe care o ai dimineața, și nici felul în care arăți dezbrăcată.
E drept, drumul până aici a fost lung. Te-a trecut printr-un început de anorexie, multe zile de depresie, prin bully-ing, prin stimă de sine scăzută. A fost perioada când încercai orice dietă doar ca să te simți frumoasă. Să te simți…adecvată. Când căutai validarea, doar ca să sfârșești prin a-ți însuși tipare toxice emoțional. Când evitai orice oglindă sau context care te punea să te vezi. Să te privești. Azi nu-ți mai e frică. Nici scârbă, nici rușine.

Azi, după mult timp, te vezi dezbrăcată și îți zâmbești. Poate nu ești de revistă, dar ești tu. Și azi e de ajuns atât.
Perioada aia, nu atât de indepărtată de azi, nu a fost chiar perioada de care ești cea mai mândră. Dar a fost, e parte din istoria ta, cu tot tabloul ei de emoții și toate descoperirile făcute. Și a fost necesară. Poate urâtă, poate dureroasă, dar necesară.
Cum altfel ai fi putut învăța despre tine, dacă nu explorând de zor tot felul de zone? Și cum altfel ai fi știut acum cine ești și ce ți se potrivește?
E drept, poate ești drăguță, nu frumoasă. Dar ești drăguță ca tine, cu tot ce îți e ție particular, și e bine. În sfârșit nu mai alergi după o frumusețe pe care n-o poți atinge. Azi ești tu, așa cum vrei și cum poți fi mai bine, și îți e destul.
Chiar dacă asta, aparent atât de puțin, te-a costat atâția ani, atâtea bombăneli și-atâtea lacrimi. Și, deși mai ai nesiguranțe uneori, știi că tu, ca ființă, ești mai mult decât arată oglinda, cântarul sau numărul de complimente primite. Că ai adunate atâtea lucruri de oferit, încât ce se vede e doar o parte. Una de care îți place să ai grijă, să fie plăcută, dar e, totuși, o parte. Și nici măcar una definitorie pentru întreg.