Bypass cu miros de izma

Image

  Am palmele ude si reci. Iar. Nu stiu cand a inceput sa fie asa, cu atat mai putin de ce. La inceput, mi-am zis ca-s sarit, dar nu..de fapt, eu am ramas singurul normal. Ma dedublez constant, e parte a rutinei cotidiene. Nu te teme si nu-ti fa procese de constiinta, aievea, nu esti tu cauza. Tu esti, cel mult, parte din efect.

Restul…restul sunt soapte afumate de alcov. Eu sunt Eric, de ma mai tii tu minte.

 Statea in fata mea ca un stalp, asa cum nu-l cunoscusem niciodata. Eric pe care mi-l aminteam eu, eu care ma simt acum atat de batrana cand il revad, era..altfel. Era viu, jovial, vesnic un zambet si un adevarat cuceritor. Azi e tot in fata mea, dar nu ca atunci, cand noi, Eric si Vera eram, parca, fetele unei monezi, nu. Nu ma mai priveste ca pe o gluma din eter, nu mai rade de mine, nu il mai smulg din relatia-i aparte avuta cu fereastra.

Acum nu ma mai misca la el nimic. E ars de soare, ridat si trist. I-a palit zambetul pe care i-l invatasem pe de rost si, in general, a disparut cu totul. Acum are probleme cu el insusi. Se dedubleaza constant, e un scut, o tehnica nitel cam dubioasa de supravietuire, tre’ s-o admit.      

 Ne-am revazut, intamplator, pe strada. Noroc chior, s-a intamplat sa ma recunoasca pe strada din atata lume, intr-o seara cetoasa.

-Vera? Tu esti?

M-am intors instantaneu, recunoscand parca dintr-o mie acea voce ragusita de la mult prea multe tigari innodate la miezul noptii, in timp ce rumega cine stie ce teorie abstractionist-fantasmagorica, privind in contemplare cand tavanul, cand usa, cand geamul, cand negrul paclos din camera.

  Poate ca, asa cum imi spuse acum, mi-au sticlit ochii cand i-am auzit glasul in spatele meu. Poate ca, pe undeva, am sperat sa recuperez macar unu la suta din feeria lui “Altadata”, mai stii? Chiar daca nu mai sunt aceeasi, sau poate ca tocmai de-aia, iti spun tare si raspicat, ca nu trebuie sa iei oamenii pe seama. Niciodata! Pe nimeni! Iar pe tine, cu atat mai putin. Indiferent de circumstante.

-Stii, nu mai sunt Vera. Ma vezi, am mai crescut. Acum fac si eu filosofie, ca tine in zilele geroase cand ne incuiam in mansarda ostentativ, complex, inimitabil.

-Observ. Si, crede-ma, nu stiu daca e bine c-ai devenit..alta.

  Ma privea, dar nu ma vedea. Nici pe ei, pe oamenii de la ferestre si care tot treceau prin scara unde intraseram sa mai vorbim. Altadata, ar fi vazut si retinut tot- fiecare rictus, fiecare expresie, fiecare detaliu.

-Sa-ti spun ca ai fost de ajutor cand ai plecat?

-Cum? ma intreba el brusc, cu pupilele dilatate si un tremur bizar in glas. Acum semana cu o parodie kitschoasa a lui, dar incepeam, cat de cat, sa-l recunosc.

-Pai, n-as fi plecat. N-as fi parasit rue d’Allemagne, n-as fi trait cu samanii, si cu siguranta nu deveneam chirurg. Si cu atat mai putin psihiatru. Deci, multumesc.

-Psihiatru? Chirurg? Tu? Singura parte pe care o cred e aia cu samanii, stiu cat iti placeau primitivii.

-Inca-mi mai plac, acum mai mult decat atunci, fiindca-i inteleg si ii cunosc mai bine. Am avut noroc.

-Dar chirurgii sunt..

 

-Cei mai sinistri oameni. Criminalii in serie dirijati de societate sa faca bine. Stiu, nu puteam nici macar sa vad un om in cosciug, dar sa am de-a face cu moartea asa, sa fie mereu langa mine, “partenerul meu de afaceri”, cum imi place sa-i spun la un pahar de gin. Da, dar vezi tu, vremea trece, oamenii se schimba, iar fericirea nu dureaza mai mult decat o face un balon de sapun. Si, pana la urma, nici tu nu te dedublai cand nu te-am mai gasit.

-Sincer? E ceva relativ recent. Nu stiu daca esti in masura sa ma judeci. Uite.

  Se opri, isi scoase manusile din piele neagra pe care le purta, si scoase din buzunar  ceva ce semana cu o tabachera, din argint, ornamentat discret. Nu era, era o oglinda. M-am uitat atent la mine, prima oara dupa multa vreme. Parul meu era acum mult mai scurt, saten inchis, ca pamantul pe care dormisem atata vreme, afland cum ariciul a tesut pamantul si ce se poate face cu izma de pe santurile noastre natale, de pe fiecare maidan.

-Iti place de tine?

 N-am zis nimic, ma pusese in incurcatura dupa multa vreme si pe mine cineva. Zambea si-mi intinse cu un gest larg o fotografie veche. Era rupta la colturi, decolorata, dar o recunosteam. Era facuta de batranul nostru amic de pe alee. Era expresia materiala a intalnirii clandestine dintre trecut, inocenta si fericire. Ma uit la el, la mine, la poza.

Nici nu-mi vine sa cred ca aia eram noi. Ca a fost un timp cand eu radeam cu-o gura pana la urechi, purtam jeansi rupti si tricouri cu mesaje anarhiste. Si, cumva, doare.

  Dar nu doar c-a fost candva o asa perioada, cat doare ca..am sters-o din mine. Definitiv si cu totul. Azi port tocuri, haine “cu schepsis”, de birou, cu pretentii, haine de om mare.

-Da, o recunosti. Si te intrebi ce s-a intamplat cu acei Eric si Vera. Stiu eu. Au murit. Eu am plecat, tu m-ai ars pe rug si-am murit. Si-apoi, apoi ai plecat si tu.

  L-am luat de mana si l-am scos in graba din casa scarii de bloc unde statusem pe scari atata timp. Se uita ciudat la mine, dar s-a lasat, o data in plus, pe mana mea. Am luat-o la fuga pe tocurile mele de 15, in gang. Gangul pe care-l treceam in fiecare zi, cu lumina lui ciudata si localurile micute, in contrast cu arcada-i larga si caldaramul de piatra cubica. Era pustiu. Pustiu gangul, pustie strada, parca tot orasul murise ca sa le faca loc lor, originarilor.

-Vrei sa-ti spun ceva? Dupa plecarea ta, am gasit o tigara. Am fumat-o, am ars scrisoarea si, de fapt, am ars tot- mansarda, blocul, copacul cel batran. Nu m-a oprit nimeni, asa ca am privit totul, tot spectacolul de la inceput pana la final. De asta ce mai zici?

  S-a asezat pe caldaramul jilav si s-a uitat la mine. Nu putea sa ma creada, parea ca traieste un cosmar, sau un hibrid bizar intre cosmar, halucinatie si o idila mutilata, in parte vie si pasionala, in parte moarta si-ngropata.

-Da. Nu mai aveau rost fara tine. Batranii plecasera si ei. Unde stai tu acum, a fost copacul ala mare, care strajuia aleea si pe care-mi placea atat de mult sa-l imbratisez. Dar nu regret, nici povestea “noastra”, nici distrugerea postuma. Mai bine hai cu mine. Mai e doar un pic.

  L-am dus spre hotelul numit chiar asa, Rue d’Allemagne. Era, inca, nauc, sub cine stie ce vraja. A fost, insa, cooperant. Am mers la subsolul hotelului, unde aranjasem o versiune mai intunecata si indraznesc sa spun, chiar mai rece, mai ostila a mansardei. Doar asa au avut cum sa construiasca noul oras, pe sacrificiul celui vechi si cu voia unei zeite derutate.

 

   Reeditam trecutul cu fiecare haina ce cadea in uitare, cu fiecare sunet scos, primele sunete sincere, cu adevarat sincere din toata seara aia magico-ciudata.

Mie, mi-a placut. Uitasem cum e sa ii zgarii spatele, sa-l musc de gat si sa urlu de placere fara pic de pudism sau cenzura. El parea ca se naste iar din lut, faina si praf de stele. Un animal eliberat de restrictiile unei societati perfide, care-l tinea de ani de zile la dieta, pe antidepresive, tranchilizante si minciuni.

Da, reeditam trecutul. Pacatuiam iar, intr-un mod flagrant, nepermis. Tribul meu din Australia, caci pe-acolo am seninat incercand sa uit de el, m-ar fi linsat fara dileme. Pacatul originar, mi-a spus batranul saman, trebuie ocolit cu fiecare ocazie si cu orice sacrificii ar presupune asta. O data repetat, esti terminat tu, ca esenta. Mor, te evapori, nu mai e loc de intors.

-Nu credeam ca, desi te-am uitat, iti mai stiu trupul pe de rost. Sincer.

-Eu eram convins. N-avea cum sa fie altfel. Ritmul meu e parte din muzica ta, dar esti egoista si-l renegi, crezand ca e mai bine asa. Ei bine, nu e. Stii cum ma simt? De parca m-ai supus unui bypass.

-Da, sigur. Unul cu miros de izma, sau ce?

-Nu. Unul cu miros de tu. Parca-ti duceam dorul asa, cumva.

     Si dadu sa-si striveasca buzele de-ale mele, dar nu. Am plecat. De data asta eu, Vera. De data asta definitiv. Pentru ca, desi i-am lasat un ravas si-o ramurica de izma, nu puteam ramane. Desi am lacrimat un pic. Desi mi-ar fi placut sa raman. Dar nu.

  Ravasul e o sarada, ca stiu prea bine ca dedublarea a fost o problema temporara. Cand il va descifra, ne vom revedea. Zice asa:

De unde stii ca nu sunt o carte veche, ramasa

intr-un anticariat pustiit? Arde intreaga lume la festivalul ciresilor pentru un calator sub umbrela si-un cocor cu pene albastre.

 Poate, candva…Ramane de ghicit in praful de stele picurat in desert, la intamplare, stii.. La intamplare, asa cum ai arunca cu praf de aur intr-o papusa. N-ai de unde sti ce iese pana nu e terminata.

Nebuloasa de argint

Image

Era un inceput de vara torid, undeva in lume. O eleva se plimba, cu pasi marunti, lenti, prin orasul ce intra parca in putrefactie. Avea “o fereastra”…si-o luase singura de fapt.

 Si acum cutreiera prin arsita de iunie viteaz, nestingherita, gandindu-se la tot felul de lucruri, iar, pe nesimtitite, a ajuns pe stradutele pavate ale parcului, parcul atat de pomenit de toti liceenii…fie mai mari, mai mici sau de-o varsta cu ea.

  Simtea cum o moleseala ii cuprinde corpul pe secunda ce trece, ca fiecare pas pe dalele parcului o infiorau. Era ceva bizar, parca ar fi pasit pe amintiri, pe sticla fierbinte si taioasa, pe ceva sfant.

   Se stia depasita de ceea ce simtea, asa ca se aseza pe o banca, la umbra unei salcii, sperand ca va trece repede…n-avea timp de pierdut.

Incerca sa ramana treaza, dar fu peste puterile sale. Bau o inghititura din sticla cu apa pe care o purta mereu la ea si, fara sa vrea, inchise ochii.

 Apoi, simti subit un val de racoare. Deschise laarg ochii sa vada ce e si se trezi in alta lume, una de vis…

Banca si parcul disparusera, iar ea statea pe pamant. Sau pe cer, nu era sigura inca.

 Era…alta lume. Una frumoasa, dar de o frumusete rece, moarta…Totul in jur era diafan, stralucitor si opulent. Si pentru prima data se trezi in ea instinctul : intai vazu cat e de mica si se temu. Apoi ,manata de curiozitate, se duse sa vada ce ascund faldurile mari. Si gasi, intr-adevar, un sevalet uitat parca de un pictor ce voia sa deseneze acolo.

    Cauta prin buzunare si gasi un creion. Cam tocit, dar..

 Incepu prin a desena o pisica. Si mata vargata, rosu cu mov, aparu langa ea, mieunand suav. Apoi urmara un stilou, o floare, un lac. Si, ca prin miracol, au aparut, pe rand, toate.

Acum ea devenise ce si-a dorit, ce a visat in secret…era Dumnezeul propriei lumi.

 Se simtea coplesita si singura ; singurul suflet din faldurile alea mari, de argint. Desena o usita si reveni in parc, mai bucuroasa ca oricand.

 Avea acum o a doua casa, o lume unde avea drept de viata si de moarte, care ii dadea aripi.

Lasase in locul ei, ca paznic loial, un catel visiniu si usa intredeschisa…ca sa se intoarca acolo, pe nebuloasa ei, oricand.

   Si pleca spre liceu zambind..acum intelesese care era magia parcului.

Ageamiii din rue d’Allemagne

Image

Era odata, si cu toate astea nu prea demult, o pereche. A fost o poveste ce-a durat fix cat revelatia unui calugar budist aflat in transa, ale carei personaje au trait cu doua miimi de secunda mai mult decat bataile de aripa ale unui fluture− destul cat sa fie reali, si cu siguranta destul de putin cat existenta unei asemenea povesti sa para de-a dreptul fantasmagorica.

Numele lor erau Vera si Eric si erau parte din cercul relativ restrans al celor ce captau oricand atentia oamenilor de oriunde, fara sa faca vreodata ceva in sensul asta sau sa le treaca prin cap, nu. Se stiau de relativ putina vreme- cel putin in forma lor concreta, iar actiunile lor, de la felul in care se alergau pe dupa stalpii de electricitate de pe strada, pana la zambetul ei indescriptibil de atunci cand se lasa sa-i cada-n brate, totul emana acel quelque-chose pe care numai cei ce se cautau de multa vreme unul pe altul si-au reusit intr-un mare final sa se gaseasca il au.

Ea era o roscovana cu-n ras colorat si voce care varia de la miorlaitul pe care-l facea atunci cand il vedea ganditor, la tonul grav, profund, aproape sumbru pe care emitea niste banalitati de-a dreptul ilare si cu gesturi lungi. Avea ochi de-un albastru marin ireal, mari ca de papusa, care radeau tot timpul si cu care, prin padurea de gene negre, lungi ca firele de telegraf, vedea absolut tot ce se intampla in jurul lor, chiar si atunci cand parea oricum altcumva decat atenta.

Si Eric…ei bine, Eric era tot ceea ce ea intelesese ca nu va putea fi vreodata, chiar si dac-ar vrea. Era..era unul din acei ciudati charismaici, desprinsi parca din filmele noir. Fugise de oameni si daduse de ea intr-o toamna pustie, pe straduta pavata cu piatra cubica strajuita la intrare de-un castan urias, ce avea sa devina noua lor casuta, rue d’Allemagne. Iubea filosofia, dar era un pragmatic, un realist convins si singurul om cunoscut de Vera caruia umorul negru-i venea manusa.

Natura-i ludica si buchetelele de lavanda pe care i le lasa mereu pe noptiera cand n-o gasea acasa sau la tulpina castanului, alaturi de-un ravas atunci cand se gasea in imposibilitatea de a zambi sau de-a-si ridica privirea din podea erau doar doua din infinitul de gesturi care-o facusera dependenta de el, de acei ochi intaciunati care-o ridicau de fiecare data pe culmile extazului, de-un infit de ori, intr-un infinit de feluri diferite, niciodata de doua ori in acelasi fel.

El ii lasa ravase parfumate, ea se-nfiinta in fata scarii sale aproape cu religiozitate, incepand sa miorlaie tot mai tanguit pana ce-l indupleca sa coboare din mansarda sa, singura din tot orasul la a carei fereastra ardea mereu o lumanare. Pentr ei, micii suprarealisti dintr-un tinut pustiit de bucuriile vietii, luate ca prada de niste soldati cu pusti ruginite si  rani din care inca le mai picura sange, luate fara nici un fel de opozitie din partea nimanui, ludicul era tot ce le mai ramasese.

Inveseleau tot cartierul cu jocurile lor care, din exterior, pareau  niste ritualuri ciudate, de nedescifrat. Batranelele ii chemau sa le dea prajituri facute dupa retete secrete, vechi de zeci de ani, iar batraneii ii luau mai mereu la un lichior bun sau o cafea tare, cum ii invatasera beduinii ca trebuie s-o faca. Se iubeau sincer, iar iubirea lor le aducea dragostea celorlalti si zau ca nu si-ar fi inchipuit altfel viata.

-Auzi Eric, ce e iubirea? il intreba ea senna, in vreme ce se plimbau, mangaind cu pasii lor micuti sclipirile primei zapezi.

-Si tu acum…iubirea..iubirea stii cum e?

-Nu, spune-mi! De-asta te-am intrebat doar..

-Iubirea, draga mea Vera, e ca atunci cand pe o sticla de lichior de coacaze lipesti o eticheta frumos desenata, pe care scrie “Sirop de zmeura”. Nu e, tu stii ca acea eticheta minte, dar asta-ti doresti tu sa fie, asa ca accepti minciuna din lipsa de alternative. Asta e iubire. Poate fi borcanul gresit si eticheta corecta, sau eticheta gresita si borcanul corect, depinde.

-Aaaa..aaha! rase ea, trezind parca la viata toata strada. Dar de ce nu poate fi si altfel, ah? De exemplu, nu stiu, sa fie borcanul corect si eticheta tot corecta, sa sa fie doua borcane etichetate cum trebuie, dar incurcate intre ele din neatentie. De ce?

-Primul caz, cu borcanele care au eticheta corecta, e rar, aproape ireal. Al doilea, e mai grav, e semnul prostiei. Hai, gata cu filosofarile in miez de noapte, ca roseste zapada! ii zise el pe-un ton de strengar.

-Nu, stai! Stii cum vad eu iubirea?! Ideal..ca noi adica! Mereu ne-a fost spus ca formam o pereche de vis!

-Da, asa-i, insa am zis sa fim modesti, chicoti el. Ia, cum?

-Asa! Zise ea fugind spre castan si luandu-l in brate asa cum ai imbratisa un prieten drag pe care nu l-ai mai vazut de ani intregi.

-Aaaam inteles ce vrei sa zici! Rase el cu pofta in timp ce-o lua pe sus.

Nu stiau mai nimic despre viata, sau, in orice caz, nu ceea ce stiau oamenii binevoitori din jurul lor, iar cand reusi s-o faca sa urce-n mansarda fara toate pisicile fara casa ce le devenisera alai, o auzi, in timp ce casa fu impanzita de parfumul ceaiului de iasomie si-al lumanarii fumegande, in totala armonie cu izu-i de nuci verzi :

-Stii, incep sa ajung la ideea ca eu te urasc de fapt.

-Prostii! De ce zici asta?

-Fiindca asa  e, nu te suport! Esti mon raison d’être, singura fiinta din univers fara de care mor. La propriu si fara exagerari. Si mi-e teama. Zau mi-e teama!

-De cee? ii zis el cu ochi mari, speriat de-a binelea.

-Pentru ca nu vreau sa te pierd, d-aia! Daca tu pleci, Vera o sa devina Umbra Verei, tot ceea ce ma face “speciala” in ochii tuturor, toata joie de vivre pe care o mai am e ce-am de la tine. Tu daca pleci, eu cui raman? Si rue d’Allemagne, in care s-a metamorfozat tot zambetul universului?! Cui??!?

Si-ncepu sa planga. Plangea asa cum nu o mai facuse niciodata, cu lacrimi grele, infinit de sarate, cu sughituri. Nu, nu era nici pe departe unul dintre jocurile actoricesti ale Verei, atat de dese si de frumoase.

Era dimineata, pe la ora cand soarele revarsa valuri intregi de lumina reinviind parca totul, o perioada a zilei ce-o tortura de mult timp, vremea cand toti demonii-i faceau existenta sa devina din zambetul universului, iadul strafundurilor. Nu-l lasase niciodata

s-o vada asa, dar..nu mai putea. Spaima o doborase, iar ea nu putea face nimic in privinta asta.

-Nu plec nicaieri. Niciodata, ii sopti el vizibil induiosat.

-Promiiti? il intreba ea, plansa toata,, cu-n zambet ofilit pe fata.

-Da. Promit. Si stii ca ma tin de cuvant.

Si, luand-o in brate, topi totul. Plecara, jurand fiecare sa revina la locul nasterii povestii lor,  povestea ce ii cucerea pe toti ce-o auzeau.

Da, cu siguranta nu stiau atatea despre viata cate stia batranica sinpatica ce-si purta si acum parul tuns bob in onduleuri largi si le zambea cu-atata caldura cand le aducea cate ceva bun, sau ca batranelul sfatos ce se plimba prin fata scarii cu bicicleta, urcand la ei sa le faca o cafea cu mirodenii cum numai el stia si sa le spuna povesti traite. Da, comparaticVcu acel cartier de batranei dragi, ale caror zambete emanau caldura dulce a unei dimineti de aprilie cu meri infloriti, erau niste ageamii. Niste ageamii care iubeau viata, si care fusesera atat de iubiti acolo, incat n-ar fi plecat niciodata.

Dar trebuia. Era ceva mai mare si mai puternic decat ei, care-i tragea-n alta parte, spre altceva ce trebuia trait. Insa atata vreme cat erau amandoi, restul devenea minuscul, neimportant.

Aveau sa inventeze tot felul de ritualuri noi, dar vor ramane mereu aceiasi, “Ageamiii din rue d’Allemagne”, cum ii alintau babutele nostalgice dupa tineretile lor cu-acelasi iz de lavanda si nuci verzi, ca a lor.