Într-o zi, Orașul ׀ Adoptă un canadian

Pe Alec Bălășescu l-am descoperit studentă fiind, prin cartea sa Paris elegant, Teheran incitant, care mi-a arătat cât de puțin știu, de fapt, despre lumea ce se cască mai la est de noi.

Am aflat de noua carte în preajma târgului Gaudeamus, apucând să pun mâna pe ea abia în preajma Crăciunului. Dacă ar fi să rezum cele două proze cuprinse, ar fi un singur cuvânt: Celălalt.

Cartea e o împletitură frumoasă de povești care îți arată, prin bogăția lor, toate modurile în care poți fi celălalt, dar și toate modurile prin care întâlnirea cu Celălalt poate avea loc. Clădită pe alternanțe între spațiul intim și afișarea în public,  pe geografia reală și simbolică au unui oraș divers, Într-o zi, Orașul este o povestire despre oameni, emoții și întâlniri. Întâlniri între oameni, întâlniri ale oamenilor din diferite părți de lume cu orașul. Cu marele și pestrițul Istanbul, orașul unde toate poveștile își găsesc casa.

E o poveste despre cât de ușor poți deveni chiar tu Celălalt. Despre diversitate, acceptare, despre a-l primi pe celălalt în preajma ta. Poveste la răscrucea observației de teren cu ficțiunea, Într-o zi, Orașul mă lasă să mă întreb cât din fiecare e acolo, cât sunt oameni reali și cât personaje de literatură. La asta ajută, poate, și faptul că povestitorul pare să fi fost acolo, în mijlocul poveștilor pe care ți le spune pe un ton prietenos, de om care împarte ce a aflat cu ceilalți, fără pretenția că ar deține Adevărul.

La polul opus, Adoptă un canadian vine cu o viziune ușor distopică asupra lumii, în care lumea așa cum o știm noi dispare sub ape, rămânând doar câteva enclave izolate. Printre care, da, și România.

E o narațiune deși mai scurtă, mai intensă despre întâlnirea cu Celălalt, și șocul pe care ea îl aduce, anterior adaptării la acesta. La fel de bogată în semnificații, povestirea prezintă întâlnirea unei familii educate de canadieni cu românii satului din Apuseni, unde ajung după ce Canada e scufundată, și ea, sub ape. Șocul cultural, modul de ajustare a unora dintre protagoniști la ceilalți sunt prezente și ele.

Naratorul rămâne însă pe aceeași poziție, de martor care urmează să dea mai departe celorlalți ceea ce tocmai a aflat. Proza lui Alec Bălășescu, la răscrucea terenului antropologic cu ficțiunea, e povestea noastră, a tuturor. E povestea tuturor modurilor în care fiecare din noi poate deveni Celălalt, dar și a tuturor modurilor de raportare la întâlnirea cu acesta.

O carte calmă, tihnită, care captivează și ne arată cu fiecare rând că Celălalt nu e, întotdeuna, de temut. O lectură care, mie uneia, mi-a lăsat în urmă o întrebare: Tu realizezi în ce momente devii celălalt? și pe care o recomand oricui vrea să vadă mai clar printre straturile lumii pe care-o locuim.

Bătrânul Gringo, sau visul zilelor de iarnă

Despre mine ca cititoare nu-s atât de multe de spus. Iubesc ficțiunea, tind să mă raportez la autori în funcție de zona geografică de unde vin, și tind să cred că da, contextul cultural e o influență reală asupra operei. Dintre toate literaturile, însă, un loc aparte îl ocupă literatura sud-americană, frumoasă ca o poveste, serioasă ca o bunică și diafană ca un vis.

Cu Carlos Fuentes, unul din copiii săi teribili, m-am întâlnit pe stradă, într-un septembrie călduros, cu iz văratic. Nu, nu cu el în carne și oase (aș fi vrut eu, recunosc!), ci cu romanul lui de căpătâi, Bătrânul Gringo, pe taraba unui anticar stradal.

L-am luat acasă, deși nu auzisem prea multe de el, ne-am împrietenit prin octombrie, ca să termin de citit undeva prin decembrie, și nu fiindcă ar fi fost un roman greu, ci tocmai pentru că e genul de carte care îți dorești să te țină acolo cât mai mult.

Lectura e una lină, dar care reușește să facă două lucruri importante: să te țină în priză și să te facă să îți pui întrebări. Pentru că, dincolo de relația interetnică mai mult decât complexă dintre americani și mexicani, redată de povestea bătrânului gringo ce trecuse granița ca să moară, miza romanului e cu totul alta.

Cu o narațiune diafană, cu tentă onirică, Bătrânul Gringo e o amplă meditație asupra condiției umane cu toate ale sale: cu dragoste, lăcomie, stratificare socială, patimi, război, cu limite, orgolii, sensibilități și, mai ales, cu moarte.

Există o graniță pe care îndrăznim s-o trecem doar noaptea, spusese bătrânul gringo: granița diferențierii noastre cu noi înșine. este, poate, citatul cel mai potrivit ca să redau o parte din motivele pentru care romanul, la vremea lui, a fost nu doar un alt roman cu tentă politică, ci un fenomen. Pentru că romanul scriitorului mexican e, în buna tradiție literară sud-americană, îmbibat de realism magic, iar fiecare personaj principal e atent șlefuit, să spună, chiar și de unul singur, o poveste.

Personajele sunt vădit arhetipale, construite să transmită un mesaj, generalul Arroyo și bătrânul gringo ilustrând, înainte de orice, dualitatea conflictuală tânăr-bătrân, băștinaș-străin. Arroyo e moștenitorul de drept ale acelor tărâmuri, liderul tânăr și aprig născut din revolta oamenilor de rând, asupriți de albii conducători, pe când bătrânul gringo, ei bine…el e doar un străin, un american venit să moară ucis în Mexic.

Conturați atent, cu grijă pentru detalii, cei doi se întâlnesc pe teren neutru în narațiunea lui Harriett, o tânără celibatară, venită profesoară de engleză în casa unor moșieri bogați din partea locului.

O carte-bijuterie în primul rând prin felul în care sunt abordate marile teme și marile arhetipuri ale umanității, Bătrânul Gringo intră bătând pas de defilare în galeria marilor clasici literar. Un roman de citit în tihnă, cu carnetul lângă, pentru notat bucățile preferate, sau poate pe tren în drum spre altundeva, e o carte care o să vă facă să vă puneți întrebări, și să încercați să priviți spre lume cu alți ochi.

tupeu de creștin, o carte și-o poveste

Multe recenzii am scris eu, și, fără să fiu modestă degeaba, am citit și mai multe cărți. Dar de data asta, e ceva special, nu doar datorită temei, ci și datorită prieteniei cu omul din spatele ei.
Sunt botezată creștină, dar religia nu m-a convins. Am sfârșit în raporturi nu tocmai prietenoase, noi două, într-o Vinere Mare, când i-am spus popii din sat la spovedanie că sunt acolo doar de dragul bunicii, nu fiindcă aș fi simțit eu vreo chemare.
Nu știu dacă sunt o bună creștină și nu mă văd în stare să spun cuiva care credință e cea bună și care nu. Nu pot fi considerată o creștină practicantă, una militantă, cu atât mai puțin.
Cu toate astea, însă, am ajuns să citesc o carte care vorbește tocmai despre creștinism. Ba mai mult, să-mi și placă. De la titlu și până la subiectele abordate, e o carte plină de viață și contrast.
Nu îți ține morală, nu te bate la cap, nu te pierde în hățișuri de referințe sau oameni de care să nu fi auzit măcar o dată, în treacăt.
Deși documentată temeinic, se citește ușor. Și, cel mai important, convinge fără să convingă. Pentru că nu ăsta e scopul său, să facă prozelitism și să arunce cu pietre, nu. Singurul ei scop este să lase cititorul măcar un pic mai bogat sufletește decât l-a găsit. Și, din perspectiva mea, reușește din plin. Tupeu de creștin e o poveste. E povestea felului în care un om, el însuși o poveste, se raportează la creștinism și la figura lui centrală, Iisus.
Și de aici vin atât prospețimea, cât și neutralitatea cărții: din faptul că este, în primul rând, o poveste personală, asumată ca atare. E viziunea unui om despre ceva care i-a modelat și îndrumat existența, un prieten care vine și-ți spune “Bă, hai să-ți povestesc despre ce înseamnă pentru mine treaba asta cu credința, ce zici?”.Nu implică neapărat să devină și viziunea ta despre subiect, mai ales dacă ne gândim cât e de intim. Prin prisma gradului de intimitate al temei, căci ce poate fi mai intim decât relația cu divinul, cartea este și un act de curaj.
N-aș fi crezut să o spun, dar e o lectură de vară, ușoară. Pentru că lectura ei e echivalentul unei discuții la o limonadă rece, între prieteni, cu autorul. Nu e pedantă, prețioasă, nu sună a reproș, nu caută să facă cititorul să se simtă vinovat sau tâmpit, deși o să ai momentele tale de “La asta nu mă gândisem!”. E o carte scrisă cu un limbaj simplu, viu, colorat, cu umor, sinceritate și deschidere, dar mai ales cu sensibilitate.
Un lucru important, pentru că, zic eu, despre lucrurile în care credem cu adevărat, nu putem vorbi celorlalți decât cu naturalețe și sincer. Iar când vine vorba despre ceva atât de important, de dezbătut și de controversat pe cât e religia, relația cu Dumnezeu, să fim sinceri, deschiși și naturali e tot ce ne rămâne de făcut.
Nu e o carte perfectă, nu va produce minuni. Nu te va face să crezi, brusc, dacă nu ai simțit să crezi și înainte de a o citi. Dacă tu crezi, nu-ți va leza credința.
Pentru că, înainte de orice, povestea creștinismului “cu tupeu” e cea a valorilor universale: Adevăr, Bine, Frumos, Dreptate, Iubire, Curaj. Lucruri pe care, indiferent de confesiunea religioasă sau de lipsa ei, le prețuim cu toții, chiar dacă pentru fiecare înseamnă și implică altceva.
Dar asta e doar o viziune subiectivă, asupra unei narațiuni la fel de subiective.
Puteți să mă credeți pe mine, sau puteți să vă luați o zi de weekend în parc sau la mare, să o citiți, și să vă formați o viziune a voastră despre cartea care, prin simplitatea, naturalețea, asumarea și blândețea cu care e scrisă, devine o bijuterie, o dovadă a faptului că povestea tinerilor îndepărtați de cele sfinte e doar asta, o altă poveste. Că doar felul în care aleg să se privească ochi în ochi cu divinitatea, oricum îi spun ei, diferă, nu și natura trăirii.

Și, la finalul zilei, despre ce ar trebui să fie relația omului cu Dumnezeu, dacă nu despre simțire?