#promisiune

ține-mă-n brațe de parcă
ți-ar fi teamă că ai să mă pierzi,
că am să plec dimineața devreme
decisă să uit drumul înapoi și cum arăți
dormind
de îndată ce-am închis ușa.

ține-mă de mână ca și cum
ai așteptat toată viața momentul,
dar ți-ai dat seama abia
într-o noapte de iarnă cețoasă și grea
că eu eram de fapt femeia
pe care o aștepți de-atâta timp,
ca un fanatic.

sărută-mă de parcă ziua de mâine
nu mai există, s-a anulat, momentul
prezent e tot ce avem și tot ce contează,
acum
mă poți supune preț de minute înainte
să mă eliberez de tot ce mă ținea departe.

privește-mă în ochi fără să minți că simți
atunci când o să fie prea târziu ca oricare
din noi să poată să mai repare ceva,
și fără
să-mi promiți nemurirea îmbrăcată-n om
ce știe să spună cuvintele care se cer,
se-așteaptă spuse, și nu-ți pese
de sângele-nchegat cu iz de tămâie și ger
pe care s-au construit ani în șir
statuile obsedante ale poveștilor în doi ratate înainte ca timpul să stea,
povestea unui el și-a mea.

de fapt
mai bine nu-mi promite nimic și poate…
poate am să rămân.

#rapsodie

te-aș fi ferit de toate relele lumii
doar ca să-ți văd tristețea cu iz
de bitter suedez cum pleacă, vălul
greu al durerilor mute
cum îți limpezește privirea.

te-aș fi lăsat să mă cunoști
chiar și-n dimineți leneșe, albe,
în care-mi arunc ochii pe volumul de poezii
de pe noptieră înainte
să adorm la loc între
două frânturi de realitate difuză,
două vise, două coșmaruri calde

te-aș fi lăsat să te apropii fără teama
c-ai să-mi greșești la un moment dat.
aproape, mai aproape, tot mai aproape, hai,
pierde-mă într-un zâmbet și uită-te
să vezi cum înfloresc când mă privești
în ochi.

dacă nu m-aș fi grăbit să caut
ceea ce nu se poate găsi aș fi vrut
să-ți mângâi degetele în timp ce răsare luna,
dar am găsit ceea ce nu se poate căuta
ca-ntotdeauna,
înșiruire de nu și de stări maniacal-euforice
lumea asta mică e prea mare pentru un noi,
iar mie n-are să-mi zică nimeni de ce.
azi
încă aud sunet de sticlă spartă când știu
că urmează să doară iarăși sufletul

#singular

oglinda din baie îmi spune că sunt frumoasă
acum. armistițiu accidental,
ani
de război mut la care s-a uitat
de pe o margine închipuită, atentă
să nu-i scape nimic.

ochii mei se ridică spre cer.
caută
timpul în care s-au rătăcit
de ei înșiși, privind
prea mult în exteriorul
străin și aspru. azi
văd lumea dinăuntru și oglindirea-i în afară,
suprapuneri imperfecte ale lumii lor
cu toate celelalte lumi cu care iau contact,
aborigeni într-un simulacru barbar

plăcerea, dreptul meu din naștere,
interzis prin convenții, descoperit pe furiș,
vanitatea,
păcatul pe care mi-l accept,
prințesă mulțumită de ea însăși, care iartă
azi mărunțișuri pentru care ar fi pierdut
nopți și zile în rând strălucitor.
dulceața atingerii se gustă fără vinovății sterpe,
aristocrata
s-a-ntors la ea însăși înainte
să-i poți citi pe chip ezitarea

mâinile,
partea din corp cea mai dragă, mereu
gata să dea, să primească, s-atingă, s-ofere
ajutor, hrană, atenție, plăcere,
gardieni
mereu fideli, mereu tăcuți, mereu lacomi ai tuturor
simțurilor, texturilor
cunoscute și necunoscute,
familiare și neexplorate încă

singură. drum întreg spre altceva,
atributul
de care am obosit să fug într-un maraton
fără de început și fără capăt,
azi o stare.
singură. eu cu mine. fără intervenții din afară,
necerute. liniște și abandon în propria viață

întregul bate partea. războiul
dinăuntru s-a încheiat
cu imaginea perfecțiunii. undeva
între albastrul cerului și verdele ierbii,
amândouă egal inumane,
vezi drumul. drumul tău.
drumul pe care l-ai uitat.
te-ntorci
fără s-o iei de la zero, doar
de la alt capăt, un capăt neștiut al potecii.
mergi
mai atent când nu te sperii
de ce vine dinăuntru spre tine, noaptea
și spaima nu-ți mai sună în urechi a apocalipsă,
liniștea-i căldură, nu jale,
și tu ridicând ochii spre același cer
cu trecutul, o întâmplare