#singular

oglinda din baie îmi spune că sunt frumoasă
acum. armistițiu accidental,
ani
de război mut la care s-a uitat
de pe o margine închipuită, atentă
să nu-i scape nimic.

ochii mei se ridică spre cer.
caută
timpul în care s-au rătăcit
de ei înșiși, privind
prea mult în exteriorul
străin și aspru. azi
văd lumea dinăuntru și oglindirea-i în afară,
suprapuneri imperfecte ale lumii lor
cu toate celelalte lumi cu care iau contact,
aborigeni într-un simulacru barbar

plăcerea, dreptul meu din naștere,
interzis prin convenții, descoperit pe furiș,
vanitatea,
păcatul pe care mi-l accept,
prințesă mulțumită de ea însăși, care iartă
azi mărunțișuri pentru care ar fi pierdut
nopți și zile în rând strălucitor.
dulceața atingerii se gustă fără vinovății sterpe,
aristocrata
s-a-ntors la ea însăși înainte
să-i poți citi pe chip ezitarea

mâinile,
partea din corp cea mai dragă, mereu
gata să dea, să primească, s-atingă, s-ofere
ajutor, hrană, atenție, plăcere,
gardieni
mereu fideli, mereu tăcuți, mereu lacomi ai tuturor
simțurilor, texturilor
cunoscute și necunoscute,
familiare și neexplorate încă

singură. drum întreg spre altceva,
atributul
de care am obosit să fug într-un maraton
fără de început și fără capăt,
azi o stare.
singură. eu cu mine. fără intervenții din afară,
necerute. liniște și abandon în propria viață

întregul bate partea. războiul
dinăuntru s-a încheiat
cu imaginea perfecțiunii. undeva
între albastrul cerului și verdele ierbii,
amândouă egal inumane,
vezi drumul. drumul tău.
drumul pe care l-ai uitat.
te-ntorci
fără s-o iei de la zero, doar
de la alt capăt, un capăt neștiut al potecii.
mergi
mai atent când nu te sperii
de ce vine dinăuntru spre tine, noaptea
și spaima nu-ți mai sună în urechi a apocalipsă,
liniștea-i căldură, nu jale,
și tu ridicând ochii spre același cer
cu trecutul, o întâmplare

What’s missing from the picture

As some of you might already know, this period is rather tough for me, as I’ve recently lost a loved person. But this has also given me the context and space to better understand myself and my emotional dynamic, as I’m passing through the whole grieving process.

Grief is, to put it in a poetic way, the daughter of love. Is what’s left when a dear person leaves us. It doesn’t matter if we talk about someone’s death or about being left by those we were holding dear. It is loss, and loss is painful. That easy.

But this whole pain is never just about the present moment. More often it is about the future moments that person will be missing from our lives. Maybe our first job, our graduation, our wedding. Milestones where we’d love that person’s presence around us.

Currently, my main struggle is to accept that there is no such thing as a right way of living the grief. That the fact that I’m active on Social Media, paint my nails and I’m not wearing only dark clothes is not the expression of me being over it. It’s hard because of the social conditioning that surrounds this kind of moment. The social imperatives of what should and should not be done in such contexts.

Here, though, the grief is about something else. About the small gestures that no one else will be doing for us again. About the way that person smiled or comforted us. About the moments that person will be missing.

Grief is a void. An empty space, a trace left by someone we’ve deeply cared about. And managing it might be hard and uncomfortable at times. It’s personal, intimate, and unique, there is no such thing as two individuals grieving in the same way.

I can only share what I’ve learned so far, hoping it will help more people with their mental struggles.

  • It’s okay to feel good

At first, the moments when I was feeling good, authentically good, were followed by guilt trips. As if I wasn’t doing things right if I could, still, feel good. Until the moment when I realized, sitting in the sun, that she wanted me to feel good. To be happy. And if that person wanted me to feel good with my life while she was part of it, she definitely would have the same attitude now.

  • Stick to a routine

One of the best things you can do during a tough time is sticking to a clear routine. Small habits, daily practice. It helps you adapt to the new reality: a reality where that person is no longer living. But you do still live there, so try to make it easy, not a burden.

  • Do things that make you happy about yourself

It doesn’t have to be a big thing, it has to make you smile. For me, this moment was while cutting the first flowers from my garden and putting them in a vase on my desk. I was happy to see their beauty, feel their fragrance, and I’ve smiled thinking about how much she loved this kind of thing.

  • Revisit your memories with that person

I’m not sure if our loved ones ever leave us, to be fair. There is a part of me that likes to believe that they still hang around somewhere, laughing at our clumsiness and bad decisions. And I might be old-fashioned, but do you remember those photos with you? Go and pass through them. Revisit those moments, the details of the memories you’ve got together. Remember the things you’ve learned from that person. I remember often things she loved, or things she has told me. I also know that, as long as I don’t forget, she’s not dead. Because people die only when those that could tell stories about them will die.

  • Plan your future

Grief tends to make you live in the past. Don’t. Instead, do your best and plan your future. Do it how you feel it. Maybe put together a vision board, or set some goals you want to reach, this is all up to you. Just take the time to reflect on it and establish the small steps you need to take. Your loved ones, even if they’ve passed away, will love to see you succeed.

  • Reach out for support

Say it after me, loud and clear: I’m not weak for needing help. I’m not weak for needing help. Because it’s true, you’re not. Just a human that has to pass an incredibly challenging period of their lives. Talk about it. Be honest about it. Let your dear ones know that you struggle with integrating that loss. It’s okay. It really is. Some of us need more help than others, and it’s perfectly fine. This, as I have said before, is a deeply personal and intimate process. If you feel like the help of a counselor would be beneficial, go ahead and make that appointment. No one has ever been born ready for such life contexts.

This is what I’ve learned so far about dealing with a loved one’s loss. That you need to maintain your composure and take things slowly, one day at a time, without any kind of guilt trips or remorses. You did your best, and definitely has been enough for them, as it should be for you as well. So try to give yourself some credit. It doesn’t seem like it, but you’re doing a great job. And one day, the sun will shine again, as bright and warm as you remember it used to.

Cum să spui totul tăcând: Ioșca.

Știți bancul ăla cu “Gabriel Garcia Márquez, Marin Preda, Federico Fellini și Giuseppe Tornatore intră într-un bar.”? Nu, fiindcă asta nici măcar istorie contrafactuală nu-i. Și, totuși, Ioșca are câte ceva de la toți patru.
Ioșca are ceva din dramatismul și candoarea filmelor vechi italienești. Copilul de la finalul romanului, copilul Ioșca de pe front, seamănă mult cu eroul lui Tornatore, cu puștiul care se împrietenește cu bătrânul ce punea filme în Cinema Paradiso. Doar că micul Ioșca se împrietenește cu…tăcerea.
Ioșca are ceva din finețea cu care Márquez te face să te întrebi cât și ce din realitatea pe care o cunoști tu e prezentă în roman. Unde începe magicul, ficțiunea, și unde începe și se termină legătura cu realul. Valea lui Ioșca, nenumită, e exact un astfel de loc. Un loc care poate fi oriunde în România regimului comunist și tranziției de după. Un loc care te lasă doar să ghicești, printre nuanțe, timpul.
Ioșca e politic, în măsura în care și Ilie Moromete e politic. Doar că în moduri fundamental diferite. Ioșca e un artist, un flâneur ce stă locului. Un păstrător al unei inocențe atemporale, înrudit îndeaproape cu Guido al lui Fellini.
El trăiește, iubește, își face treaba și tace. Nu are nevoie de cuvinte ca să se facă înțeles sau iubit. Nu îi sunt necesare ca să se facă apreciat de comunitatea văii. Iar asta e ceea ce-l face special. Faptul că tăcerile sale îi redau fidel personalitatea. Felul în care iubirea e desenată în Ioșca tot așa, tăcut. Nici viața, nici iubirea cea adevărată n-au nevoie de prea multe cuvinte ca să poată fi. Ele oricum sunt.

Ioșca e un roman în care timpul devine o convenție exterioară lumii de pe vale. O lume unde Ioșca, Popa, Doctorul și Maistrul sunt patriarhii unei lumi ce stă să-nceapă. O lume tăcută, a celor ce-au evadat din lumea cealaltă, gălăgioasă și atât de încâlcită. O lume care va începe mult mai târziu, de fapt, abia cu venirea primei femei pe vale.
Cu oficierea de către popă a primei nunți. O lume care începe cu Ilona. Marea iubire a lui Ioșca. Un moment care pe tine, cititor, te fulgeră, te tulbură, la fel cum vedenia Claudiei îl tulbură pe Guido, iar pe Ioșca, vederea Ilonei.
Poate nu întâmplător Ilona este dublul lui. O femeie cuminte, care trăiește și iubește fără prea multe cuvinte. O femeie care n-are nevoie de pălăvrăgeli ca să se integreze într-o comunitate a bărbaților, altminteri.
În Ioșca, cerul și pământul, cu toate ale lor, se întâlnesc și se înfruntă deschis, ritualic aproape, prin intermediarii lor, Popa și Doctorul. Modul în care cei doi se ceartă doar ca să se despartă, de fiecare dată, ca doi prieteni, e poate cea mai elocventă ilustrare a faptului că materia și spiritul sunt complementare, nu dușmane. Iar momentul în care Doctorul merge în chilia Popii, unul construit cu multă măiestrie și atenție la nuanțe de către autor, rămâne o ilustrație subtilă a felurilor în care spiritualul și materialul se întrepătrund.
Iar asta pentru că Ioșca e, înainte de toate, un roman al ideilor. Un roman despre Iubire, despre Om, despre Istorie, despre Timp. Un roman cu fraze lungi, cu imagini vizuale puternice, un roman cu un ritm al lui, de care nu te lasă să te desprinzi. Pe care-l citești pe bucăți, nu dintr-o răsuflare, așa cum îți zice primul impuls.
E un roman cu umor, în care omul trăiește sub vremile ce îl ajung, până la urmă, chiar dacă modul în care o să apară ele pe vale e unul abrupt, și prin contrast, ilar.
Fellini sigur ar râde de mistificarea bătrânului Ioșca în lumea de dincolo de vale.
Un roman sensibil, scris cu dragoste față de natura umană cu tot ce înseamnă să fii om. Un roman în care pierderea iubitei, a Marii Iubiri, dă măsura umanității personajului. Un roman care-ți spune, care-ți arată că limita umanității tale e răspunsul la întrebarea Câte poți pierde până în punctul în care te dezintegrezi ca ființă?
Pentru că, dincolo de tăcerile lui, dincolo de viața aspră dusă înainte de a se muta pe Vale, Ioșca rămâne cel mai uman dintre pământeni, un personaj pe care vrei și în același timp ți-e teamă să-l iei în brațe.
E un roman de citit mai ales dacă uiți că uneori, e bine să taci. Că liniștea e bună și în afară, dar mai ales înăuntrul tău. Că iubirea și viața nu au nevoie de cuvinte să se întâmple, o vor face oricum. Că uneori e bine să taci, să asculți și să observi.
Un roman ce trebuie văzut, simțit. Un roman mare, care te va trece prin toate stările, folosind toate mijloacele expresive. Un roman mare, greu de uitat, pe care sper să-l citiți cât mai mulți.