Cum să spui totul tăcând: Ioșca.

Știți bancul ăla cu “Gabriel Garcia Márquez, Marin Preda, Federico Fellini și Giuseppe Tornatore intră într-un bar.”? Nu, fiindcă asta nici măcar istorie contrafactuală nu-i. Și, totuși, Ioșca are câte ceva de la toți patru.
Ioșca are ceva din dramatismul și candoarea filmelor vechi italienești. Copilul de la finalul romanului, copilul Ioșca de pe front, seamănă mult cu eroul lui Tornatore, cu puștiul care se împrietenește cu bătrânul ce punea filme în Cinema Paradiso. Doar că micul Ioșca se împrietenește cu…tăcerea.
Ioșca are ceva din finețea cu care Márquez te face să te întrebi cât și ce din realitatea pe care o cunoști tu e prezentă în roman. Unde începe magicul, ficțiunea, și unde începe și se termină legătura cu realul. Valea lui Ioșca, nenumită, e exact un astfel de loc. Un loc care poate fi oriunde în România regimului comunist și tranziției de după. Un loc care te lasă doar să ghicești, printre nuanțe, timpul.
Ioșca e politic, în măsura în care și Ilie Moromete e politic. Doar că în moduri fundamental diferite. Ioșca e un artist, un flâneur ce stă locului. Un păstrător al unei inocențe atemporale, înrudit îndeaproape cu Guido al lui Fellini.
El trăiește, iubește, își face treaba și tace. Nu are nevoie de cuvinte ca să se facă înțeles sau iubit. Nu îi sunt necesare ca să se facă apreciat de comunitatea văii. Iar asta e ceea ce-l face special. Faptul că tăcerile sale îi redau fidel personalitatea. Felul în care iubirea e desenată în Ioșca tot așa, tăcut. Nici viața, nici iubirea cea adevărată n-au nevoie de prea multe cuvinte ca să poată fi. Ele oricum sunt.

Ioșca e un roman în care timpul devine o convenție exterioară lumii de pe vale. O lume unde Ioșca, Popa, Doctorul și Maistrul sunt patriarhii unei lumi ce stă să-nceapă. O lume tăcută, a celor ce-au evadat din lumea cealaltă, gălăgioasă și atât de încâlcită. O lume care va începe mult mai târziu, de fapt, abia cu venirea primei femei pe vale.
Cu oficierea de către popă a primei nunți. O lume care începe cu Ilona. Marea iubire a lui Ioșca. Un moment care pe tine, cititor, te fulgeră, te tulbură, la fel cum vedenia Claudiei îl tulbură pe Guido, iar pe Ioșca, vederea Ilonei.
Poate nu întâmplător Ilona este dublul lui. O femeie cuminte, care trăiește și iubește fără prea multe cuvinte. O femeie care n-are nevoie de pălăvrăgeli ca să se integreze într-o comunitate a bărbaților, altminteri.
În Ioșca, cerul și pământul, cu toate ale lor, se întâlnesc și se înfruntă deschis, ritualic aproape, prin intermediarii lor, Popa și Doctorul. Modul în care cei doi se ceartă doar ca să se despartă, de fiecare dată, ca doi prieteni, e poate cea mai elocventă ilustrare a faptului că materia și spiritul sunt complementare, nu dușmane. Iar momentul în care Doctorul merge în chilia Popii, unul construit cu multă măiestrie și atenție la nuanțe de către autor, rămâne o ilustrație subtilă a felurilor în care spiritualul și materialul se întrepătrund.
Iar asta pentru că Ioșca e, înainte de toate, un roman al ideilor. Un roman despre Iubire, despre Om, despre Istorie, despre Timp. Un roman cu fraze lungi, cu imagini vizuale puternice, un roman cu un ritm al lui, de care nu te lasă să te desprinzi. Pe care-l citești pe bucăți, nu dintr-o răsuflare, așa cum îți zice primul impuls.
E un roman cu umor, în care omul trăiește sub vremile ce îl ajung, până la urmă, chiar dacă modul în care o să apară ele pe vale e unul abrupt, și prin contrast, ilar.
Fellini sigur ar râde de mistificarea bătrânului Ioșca în lumea de dincolo de vale.
Un roman sensibil, scris cu dragoste față de natura umană cu tot ce înseamnă să fii om. Un roman în care pierderea iubitei, a Marii Iubiri, dă măsura umanității personajului. Un roman care-ți spune, care-ți arată că limita umanității tale e răspunsul la întrebarea Câte poți pierde până în punctul în care te dezintegrezi ca ființă?
Pentru că, dincolo de tăcerile lui, dincolo de viața aspră dusă înainte de a se muta pe Vale, Ioșca rămâne cel mai uman dintre pământeni, un personaj pe care vrei și în același timp ți-e teamă să-l iei în brațe.
E un roman de citit mai ales dacă uiți că uneori, e bine să taci. Că liniștea e bună și în afară, dar mai ales înăuntrul tău. Că iubirea și viața nu au nevoie de cuvinte să se întâmple, o vor face oricum. Că uneori e bine să taci, să asculți și să observi.
Un roman ce trebuie văzut, simțit. Un roman mare, care te va trece prin toate stările, folosind toate mijloacele expresive. Un roman mare, greu de uitat, pe care sper să-l citiți cât mai mulți.

#circumstanțială

uneori corpul meu mă urăște,
durerea
rămâne indicatorul sincer, semn
că iar am greșit drumul

atâtea nume în jur care
nu-mi spun nimic.
oameni
adunați ca într-un pomelnic închinat
unei vieți care…
nu mai e

scroll, scroll, scroll.
mi-am pus amanet timpul și-am plecat
să mă redescopăr, să învăț
să mă citesc prin ochii altora,
în sens opus parcă
vechii fugi de mine

realitatea are corp, iar corpul meu
are memorie. ține neapărat
să nu uit nimic.
nici cine am fost, nici cu cine
m-am intersectat,
cu care trupuri
m-am împărțit nedemocratic dând
mereu mai mult decât aș fi putut primi

câteodată,
atunci când eu vreau să uit, iar el nu uită
îmi amintesc că trupul meu
are accese violente de ură uneori,
durerea
îmi amintește continuu cine sunt
scurtează liniile vagi, mentale
și-atunci
îmi privesc lung mâinile gândind
că explorarea începe din interior,
c-a venit vremea
să mă ating de corpul meu cu drag,
ca de-o minune.
un corp cu o istorie imperfectă și un nume

#fantásia

fantezie. fantasmă. fantasmagorie. agonia
lumi
care se întâlnesc fără să se despartă,
visul
a spart deja granițele cu realitatea,
invazia are forma zilei de mâine,
Șeherezada stă derutată într-o
poveste orientală sucită, distopie, citește
în cafea; sfârșitul
nu mai e nici măcar previzibil,
fericirea se mută la mituri personale

un apus, două apusuri, dor
de portocaliul cu subton de roz celest
ce-a păzit nașterea unei povești,
durerea
de sub stern se întoarce spărgând ușa,
cu zgomot, se separă
de liniștea cu care a plecat. prietenie
unilaterală, indivizibilă de ritmul vieții.

o dimineață, două dimineți, ceață.
reflexia din oglindă e tot
ce mai recunosc. corpul meu
singura realitate controlabilă.
cum am ajuns
să nu mai văd decât dezastru
în propria viață?

vina devine materială, un zid
de care mă izbesc cu toată ființa.
6 litere și datoria
de a rămâne. acum mai mult decât oricând
tot ce pot face-i să rămân pe loc
chiar și atunci
când nimeni altcineva nu mai rămâne
mai ales atunci…

fantezia se termină cu mirosul
de pâine caldă și cafea. realitatea
mușcă din ființa mea, lup tânăr și lacom

nu judec. ai plecat
înaintea singurului moment
când aș fi avut nevoie să rămâi,
azi văd lumea cu proprii ochi și știu
că viața mi-a fost miză într-un joc de demult
și că într-o bună zi o să mor,
ca toate femeile din neamul meu,
înecându-mă cu adevărul,
captivă-n propriul suflet pe care
n-am apucat la timp să-l pun pe mut.