#ism

trecutul îmi cade-n valuri
peste umeri, peste coapse, peste mâini
inventar nesfârșit al tot
ce nu am fost la timp.

mi-au rămas mici camerele,
mă strâng pereții
acelor camere în care n-am intrat
ca să rămân, o călătoare
în căutarea altui nesfârșit

îmi simt oasele reci dimineața,
a aparate de-o răceală ce
le macină pe dinăuntru, indiferent
cât de tare mi-ar bate soarele pe piele,
amintiri
dintr-o viață ce n-o mai simt a mea

nu mă-ntreba câtor bărbați
le-am mai spus lucrurile astea,
nu contează. oricum
la trei dimineața, când se divid singurătățile,
când coastele îmi devin lănci întoarse
spre înăuntru
și caut după o altă mână prin pat
nu e nimeni.

uneori
tot ce nu spun încape
într-o privire ghidușă, aruncată furiș,
și-o îmbrățișare
cu miros de parfum bărbătesc și interdicții
nerespectate

#viciat

durerea devine viciu când
luminile fosforescente inundă
crăpăturile interioare,
distanța
dintre două cioburi e mereu egală
cu timpul scurs între două
decăderi, două abisuri, două tăceri

fumul lăptos mângâie
contururile corpului altfel anonim,
granițe
se sparg în jur cu viteza
exploziilor finale. supernovă.

tot ce rămâne-i impulsul,
nașterea
viciului de unică folosință, escapism
made in No Man’s Land, ambiguu,
pentru fiecare tip de durere câte-un altul.

oamenii devin dependențe,
dependințe
înguste-ale propriei vieți,
aceeași viață
de care tragi să fugi

leagă-mă de tine,
fă-o
așa cum societatea mă leagă
de utopii goale pe dinăuntru.
leagă-mă
și lasă-mă să-mi oglindesc
în ochii tăi Sinele viciat
de care am fugit atâta vreme,
leagă-mă
într-un partizanat
al abisurilor nude, ample, încântătoare.

#subsol

otrava-mi iese din sistem
se mișcă lent, lent, lent.
se prelinge pe retină
scurgându-se prin colțul
ochiului care privea departe,
spre nu se știe unde.

văd și ce e, și ce
obișnuia să fie.
dispariții.
granița dintre bine și rău,
azi și ieri, s-a eludat într-o sclipire
ce-a aprins instincte crezute moarte, a
luminat drumuri ce nu știam că sunt
și m-a întors de unde plecasem
fără să spun cuiva pentru cât plec,
umblătoare de drumuri care nu se spun.

mă împart între Eros și Thanatos,
doi chiriași ce parcă au luat în stăpânire
subsolul. ultimul spațiu care-mi rămăsese,
desemnat de cine mai știe când sau cine
ca fiind al meu. l-au luat
fără să caute, sau poate
să-ntrebe: “Al cui ești, maică, tu?”. nu.

e contrast și inegalitate în mine.
subsolul mi-e năpădit de valuri,
de unde, umbre și texturi.
mă autodistruge și reclădește fiecare
reîmpărțire a subsolului. fiecare moment
în care văd clar.

e contrastul între ascuțimea claviculei
și moliciunea șoldurilor,
între asprimea prafului care se depune
și umezeala rănilor care-l primesc.
contrast fatal între rupturi de stofe
grele, vechi, opace și lumina
care-și forțează intrarea în văgăuni
unde i s-au pierdut și numele, și rostul.

e urletul din miez de zi,
neputința din fiecare dimineață.
și e tăcerea fiecărei nopți, rece și grea
ca o piatră de mormânt cu care
te obișnuiești așa, zi după zi.

e amestecul jumătăților.
câte jumătăți poate să aibă un întreg?
câteva infinități asimetrice.
am învățat
că mă compun din jumătăți aranjate
de un copil extraterestru schizofrenic,
care iubește culoarea și imprevizibilul,
iubește viața, apropierea morții și ruina.

sunt
un amestec de jumătăți disparate,
lăsate vraiște, gir la ultima reîmpărțire
între doi străini a unui teritoriu străin.
mi-am îngropat sacul cu cicatrici sub un pin
în mijlocul zilei, în soare. iau cu mine
doar bucăți. amintiri. jumătăți.
de oră, de an, de zi. segmente
care n-aduc înapoi ce putea fi.

de azi, copilul extraterestru schizofrenic
îmi prinde mâna pe care tot el a pictat-o
într-un șirag de apusuri șamanice,
intense și intruzive ca o încantație
de aducere a trecutului înapoi
și se plimbă cu mine
pe drumurile despre care nu se spune,
în drum spre zorii vederii limpezi
peste oameni, întâmplări și răni viitoare.

de azi, eu m-am născut din nou.
alt drum se cască-n jurul meu,
pe cât de lung, pe-atât de lat
și chiar de vreau să n-am păcat
e o idee prea târziu.

azi eu nu vreau, dar nici nu știu
cum aș fi, dacă aș trăi
fără chiriașii mei plecați și ei
la război, în timp ce stau pe loc
și rup pe rând bucăți din mine
doar ca să le arunce-n aer, bucăți
de ființă în bătaia unui vânt
ce altcândva-mi suna a neputință.

dar azi n-a trecut, azi e, și astăzi eu
plec ochii-n fața vântului, mereu
cu el în spate, norii sfârșitului cunună,
îmi merg drumul cu un copil străin de mână
și îl privesc, și-i cânt, și sper
că va vorbi, c-are să spună
ce vede-n drum, în oameni, ce adună
în ochi, în zâmbet, în vârful limbii.
e vineri, azi noi nu mai privim același cer.