#re

I have everything and I will lose everything,
It happened once and it will happen again,
Says the thought that unravels like smoke
With every deep breath taken, every
Moment of pain that I count as disappearing.
Poof.

I have everything and I will lose everything.
Every single thing that I have upon myself
As dear, beautiful, meaningful, it will,
One day, be gone. A memory
Haunting the nights without the light
And asking me again: What if…?

I have everything and I will lose everything.
This is the curse written deep inside,
On the roots of the soul, where the sun goes to die,
In the cells of my muscles, where life
Throws daily parties, without having a Why?.

I have lost everything after getting to have
Everything.
And I have been rebuilding myself ever since
Don’t promise me everything, or anything at all
If you know, if you do know that
You’re gonna take away from me your gift,
Leave me cold hearted, empty,
I have no heart to rebuild anymore…

I have everything and I will lose everything
This is an obsession dressed as a mantra,
The history of the losses cutting deep into
My skin, my soul and my ambition,
Stealing the start of the story in the sunny day
When I have lost myself for the first time..
Since then,
Everything and anyone else I’m losing
Is just a pale reflection of that breaking point.
Another wound in the cemetery of the unfinished stories
For when the personal history’s just too Heavy to be carried on.

I’ve lost everything and all I have
Are the memories that haunt my mind,
Minute after minute, until the point
Of making my head become a dead place,
Undressed of dreams and colors,
An empty field where nothing ever grows
Anymore. Spinning
Day after day around the same
Three or four sequences that left
Fire traces on the soul
And opened the door to emotions I can’t control

I have everything and I will lose everything,
That’s the only life cycle that I know
And the faithful shadow following everywhere I go.
I am the one who counts losses
Instead of sheep when I try to sleep,
While imagining and recalling all
The ways and the times that I was forced to rebuild,
Just me and that handful of emotions,
Everything left that could be called a life,
Still keeping an eye on the horizon
While remembering now stranger hands
Touching my body and even stranger eyes
Leaving scars on my soul.

Yes, I have everything, but what if
Everything that made life feel alive
Was left in a past where I can not go back anymore?
Does this still count as death, or is it
How everyone else says, just a passenger phase?
How do you know what living from leftovers
Could feel like, when all you have is now?

Yes, I’ve lost everything again,
Trapped in the spiral of the three re:
Remember, relive, relapse
But above all the losses that I count
The ones keeping me up at night
Are just my mind and way to feel
I miss the way they made life real
And hate you for taking away
The little good of every day.

#fluid

undeva, cineva
își plânge toate lacrimile
deodată.
un plâns isteric, tragic, tremurat,
înăbușit de propria suflare,
amplificat până la râs de disperare.

căldura s-a dilatat într-atât
încât s-a lichefiat până și ea.
se scurge lent
de pe vârfurile părului pe umeri,
lichid gros, auriu, o miere
care mângâie și care arde,
nepăsare.

se duce mai departe
pe talie, pe coapse,
alintă și mângâie, și arde
și parcă nu mai e nimic
în jurul gol, epurat de simboluri,
magia sclipitor-otrăvită
a tot ce-ar fi putut să fie
pe care o picuri în tot ce faci
de ani de zile, între două apusuri
deschise la nasturi de interpretare.

lumina rupe fluidul
în mii de fâșii confuze,
fiecare reflectând cu totul altceva
și fiecare reflexie fiind perfectă, reală.
cum poți sfâșia un lichid
cel mai probabil nu voi afla,
dar am văzut cum lumea a
căzut de pe umeri înainte
ca cea ce-o căra să poată
gândi să încerce să salveze ceva.

simțul identității se dizolvă și el
într-o mare de lumini și regrete,
epurare etimologică a emoțiilor
trecute gospodărește prin sita cea fină
până când uiți să-ți mai pese
de cine ești sau ai fost sau poți fi.

viața întreagă se coagulează
ca un fluid în jurul vasului,
infidel timpului și indiferent locului
zâmbetul îngheață pe buze
ca un cuvânt nezis, pitit de frică.
și ceva atât de ordinar cum e
să simți devine apa vieții
care separă viii de morți
și zilele de nopți
la fel de albe ca lumina
care cândva a făcut fâșii lichidul

corpul tău nu e doar al tău
e corpul tuturor lichidelor
e casă pentru atâtea emoții,
pentru toți fiorii pe care poți să-i simți,
pentru toate lacrimile care ating obrajii.
e acasă al bătăilor unei tobe ascunse
cu grijă înauntru.
nu se face să îi surpi temelia cu un nu.

să furi casa atâtor locatari aprigi,
care dau năvală ca hunii,
care te posedă ca unii
ce nu și-au cunoscut străbunii,
care-și fac Acasă din dimineți
cu tine și lumini ce încearcă
să ajungă la ei, să-i încălzească

corpul tău nu-i doar al tău
cu fiecare nu zis, cu fiecare zi
în care te urăști, în care
refuzi orice ar putea să fie
lichidele magice, locatarii tăi
mai îngheață un pic,
mai plâng un pic,
mai sunt sfâșiați o dată,
acum în bucatățele mai mici,
mai mor puțin.

abia așa înțelegi cum cineva
își plânge toate lacrimile deodată.
sunt lichidele care încearcă
să-și salveze casa.
să apere toba care
încetează să mai cânte sub piept.

iar acum lumina care cade pe sâni
nu mai are sens pentru nici o privire,
pentru că tu, om-casă,
te-ai obișnuit prea mult să te doară
tot în tine, doar pe tine
și zi după zi vezi cum nu-ți mai pasă,
cum nu mai ai nimic de pus pe masă,
cum lichidul magic, mieros, cu sclipici
și iz de iasomie, care îți făcea ochii
să sclipească în soarele lumii ăsteia
s-a mutat. sau te-a abandonat.
da, până și el a făcut asta

așa au ajuns ochii
ce luminau fețe și locuri,
gânduri și stări, cândva,
să privească altundeva.
într-o altă parte unde
sufletul tău, înghețat, e deja.
corpul tău însă a rămas suspendat
aici, victima colaterală a unui balans cinic
între un trecut axfisiant în înălțimea lui,
și un azi aproape sfidător de inert.

aici timpul a fost cedat
la un partaj ce nu s-a întâmplat niciodată.
iar acum corpul se plimbă printre spații albe
cu toți scheleții în urma lui deodată,
caravana sinistră a ce era o viață violent contrastantă.
uneori nu-i nevoie să mori, poți trăi și moartă.