#fantásia

fantezie. fantasmă. fantasmagorie. agonia
lumi
care se întâlnesc fără să se despartă,
visul
a spart deja granițele cu realitatea,
invazia are forma zilei de mâine,
Șeherezada stă derutată într-o
poveste orientală sucită, distopie, citește
în cafea; sfârșitul
nu mai e nici măcar previzibil,
fericirea se mută la mituri personale

un apus, două apusuri, dor
de portocaliul cu subton de roz celest
ce-a păzit nașterea unei povești,
durerea
de sub stern se întoarce spărgând ușa,
cu zgomot, se separă
de liniștea cu care a plecat. prietenie
unilaterală, indivizibilă de ritmul vieții.

o dimineață, două dimineți, ceață.
reflexia din oglindă e tot
ce mai recunosc. corpul meu
singura realitate controlabilă.
cum am ajuns
să nu mai văd decât dezastru
în propria viață?

vina devine materială, un zid
de care mă izbesc cu toată ființa.
6 litere și datoria
de a rămâne. acum mai mult decât oricând
tot ce pot face-i să rămân pe loc
chiar și atunci
când nimeni altcineva nu mai rămâne
mai ales atunci…

fantezia se termină cu mirosul
de pâine caldă și cafea. realitatea
mușcă din ființa mea, lup tânăr și lacom

nu judec. ai plecat
înaintea singurului moment
când aș fi avut nevoie să rămâi,
azi văd lumea cu proprii ochi și știu
că viața mi-a fost miză într-un joc de demult
și că într-o bună zi o să mor,
ca toate femeile din neamul meu,
înecându-mă cu adevărul,
captivă-n propriul suflet pe care
n-am apucat la timp să-l pun pe mut.

#fractal

razele soarelui,
singurele care-mi mai mângâie fața.
aduceri aminte parcă
din altă viață, din viața altcuiva.
lipsă. împărțire care a dat cu irațional.

caut. știu pe cine,
dar nu știu unde. de fapt
nu știu dacă
o s-o mai găsesc vreodată
știu doar că
a existat. că am trăit-o.

pielii mele îi e dor de tine
știu că n-ajută la nimic,
dar încă își aduce aminte
că o iubeai, cum o iubeai.
cu ochii, cu degetele, cu buzele,
cu tot corpul, cu tot cel care
erai.

mi-ai aprins candelabre în privire
și am rămas să mă divid la nesfârșit,
pe un drum care nu știu
unde poate duce. lumină
când în jurul meu e întuneric,
dar nu e binecuvântare, nu-i
ceva despre care eu
să spun cuvinte.

luminez pentru cei din jurul meu
când e întuneric pentru toți,
dar nu e lumina din mine,
ci focul care mă forjează
când nu mă distruge lent
pe dinăuntru.

umblu pe un drum despre care
nu știu unde mă va duce.
am închis ușile de dădeau spre înăuntru
și umblu. caut.
m-am pierdut de umbra mea,
sunt străină de mine și m’afund.
merg pe drumul meu, dar nu știu unde duce.

știu că focul meu se vede numai
dinafară, cenușa
lui mă ține trează săptămâni,
amintirea aduce ploi
de lacrimi, vinovăție și neuitare
e joi. și doare tot mai tare…

și mai știu
că o să citești asta.
că o să zâmbești, așa cum o făceai cândva
și o să treci peste. o zi ca oricare alta.
la fel cum știu că am obosit s’aștept ceva
ce nu mi-e dat să vină.

tu ai plecat, eu am rămas
să mă descurc cu pierderea,
fractal
al unei galaxii în continuă ardere,
atom
al unei exasperări interioare
vecină cu disperarea
autodistrugerea nu mai e demult
la modă pe aici. efectul
s-a dovedit ca apa de ploaie pentru
ținutul iernii nucleare.

inutil. aștept
să nu mai doară,
să pleci din
interiorul meu. să am
nopți ale mele, cu dimineți
care să nu-mi spună după starea de pâclă
că te-am visat. iar.

aștept
ca pielea mea să te uite
iar eu să nu mai merg pe drumuri
pe care nu știu ce caut.
trebuie
să mă sinucid.

să omor partea din mine
care te caută, pe care
o dori și azi ca atunci.
acea parte din ce sunt
care se uită noaptea la cer
și-n loc de stele
se vede pe ea cu tine, privind spre ele,
împletindu-vă degetele
și tăcând de parcă ați avea o veșnicie
care v’așteaptă undeva, numai a voastră.
trebuie să mor, să pot uita de tine…