#măsurători

distanța dintre eu și ex-eu,
16 ani și 3 regrete angoasante,
bilanțul
nopților înălbite de dureri mut-inutile,
mausoleu cinic, de nemăsurat.

orice exces suplinește o lipsă
cum știe mai bine. așa
mă pierd de mine periodic
spre a mă regăsi în forme noi,
puse la păstrare sub preșul colorat,
exercițiu clandestin de reorganizare în cap.

distanța dintre mine și tine,
dintre acum și atunci,
dintre ce putea să fie și ce-a fost
e o distanță cât o ființă distinctă,
nu-i
avion s-o traverseze,
yacht s-o comprime
sau tren s-o aline.

ea
și doar ea există, strecurată timid
în nopțile reci,
în apatia zilelor înnorate,
în primii stropi de ploaie,
în atingerea fulgilor de zăpadă,
ea și doar ea măsurând
viața într-un anti-timp paralel
cu timpul interiorului cald,
perpendicular, mereu perpendicular
pe voința de-a face lucrurile cumva,
îndoind și trimițând în penumbră tabloul
moale și vag al lui Ce-ar fi fost dacă

#abecedar

încurcat lucru, înțelegerea
limbii vorbite prin semne,
semne
care n-apar când
le ceri, apar
mereu la timpul lor,
busolă.

între ce-a fost și ce urmează
se-ntinde amplu conglomerat
de detalii colorate, frânturi
verzi, albastre, roșii, aurii,
fragmente vizuale, semne
dactilografiate senin
pe retină, pe degete, pe sân.

o mie de detalii bune
nu schimbă un loc rău,
adună însă-n sine gradual
un cumul de senzații, abecedar
în care “Roșu” se va scrie
cu “M”, de la “Măceașă”,
și unde “Lume” e sinonim cu “Acasă”.

o mie de senzații, de detalii, un cer
acoperit de-un infinit mărunt de stele
abecedarul-calendar-caleidoscop plin de detalii
neon, ca pentru fiecare noapte albă,
noapte mare,
mărturii succinte ale fiecărei dăți
în care m-ai surprins că-mi pasă.

semnele vin pe rând, găsesc
de-a lungul celei care sunt, o casă.
e iarăși azi, de-acum tăcerea
din jurul stelei mele nu m-apasă.
de-azi am rămas cu garda joasă,
e iarăși azi, și bucuria
mi se-așeză la masă.

Zbor

Image

 

Nu-i nimeni pe strada,

Dam cu banul cheri?

Sa vedem ce-o sa pice-n

Linistea amiezii

 

Un corp mic si fragil misuna pe carare.

Colb alb in spate, unde-o fi mergand oare?

O aripa franta-si taraste dupa el,

Cu damfuri de stele si deja nu mai sper

La un alt eu agale

 

Te uiti la el si te feresti.

Pe pod, o ceasca goala

Si-un ban zvarlit a mia oara

Din praf spre cerul azuriu

Te vad cum cauti nestiutul,

fara glas.

 

Pe-ale sale aripi sta, ascunsa, uitarea.

S-a facut calatoare, ar vrea sa vada marea

De vise si sperante moarte, parasite,

Dar si orasele ticsite

De bieti nostalgici ai lui Ieri

 

Ti-a luat moneda ca sa te ridice

Spre cerurile cele mai funeste,

In timp ce te priveam, neputincioasa

De jos, cum renuntai la lumi terestre

 

Cu umbra mea haladuiai alaturi

Pe drumul cel uitat de vremi si sectionat de soare

In care umbra pasilor se pierde-n zare,

Iar eu privesc si rad ascunsa dupa Luna.

 

Un plai de maci si doua flori albastre,

Oglinda cerului viclean de pe pamant.

Mireasma-ti de cafea o port in gand

Si parc-aud cuvintele curgand

Involburat, pe strune de vioara aspra.

 

 

 

 

 

Ma-nalt aievea catre strada

Ce ne-a pazit uimirea prima oara

In zbor timid, de-o gratie amara,

Iar timpul, dintr-o mare calimara,

Mai vars-un pic de sulf pe felinarul tau.

 

Si totusi…unde ne aflam?

Cu-atatea rasarituri si apusuri

Uitat-am de ce am plecat

Taras, doi prosti,

Pe-un drum far’ de raspunsuri

Dar cu un zbor de glas de pasare maiastra

Ce da din aripi noaptea la fereastra.