#epifanie

m-am intoxicat cândva cu viață.
nu știu când sau unde s-a întâmplat,
știu doar
că de la un timp îmi fuge prin vene
și-mi face bezele din când în când
pofta asta de a fi, de-a trăi.

uneori viața din mine mă face să fiu
o pisică.
leneșă, somnoroasă, cu capricii,
liberă doar când sunt legată de mâini,
când corpul meu întâlnește alt corp,
când mă plimb printre vicii,
femeie provocatoare în adormirea
bunei cuviințe printre cuvinte,
iar unii numesc asta feminitate.

lumea
e terenul meu de joacă,
bărbații
jucăriile din care am de ales.
“Deșertăciunea deșertăciunilor,
Totul e deșertăciune” îmi zic
oameni care citesc fără să înțeleagă
și așa e, da. totul e deșertăciune,
adică în van, adică degeaba
cu toată truda timpul, viața
continuă să curgă în aceeași direcție,
spre același fel de final, nu
încetinesc, nu se schimbă
indiferenți absoluți la orice formă de trudă.
deșertăciune, de ce mi te-ai arătat atât de clar?

#arhitecturi

‘te-aș fi iubit prin toate cotloanele’, mi-ai zis,
dar ușa de la intrare avea lacăt
iar eu n-am ajuns cu mâna la stiva de chei.
încet, pe vârfuri. pitică în țara uriașilor,
saga fără de capăt.

copilul din mine umblă prin lume,
scotocind lacom după uși, ferestre, detalii
de care să se mire
și holuri. mai ales holuri. știe el
că acolo se pun bazele oricărei povești
chiar dacă geamurile n-au vitralii

cândva, a avut pe mână Paradisul. nu era
tocmai după colț, dar avea
gust de cafea lăsată să se răcească
și ciocolată cu marțipan dimineața. lumini
de apusuri și dimineți leneșe filtrate
prin perdele de ace de pin. avea
texturi de cărbune și gresie, miros
de nerăbdare care le vrea pe toate, acum.
acum era singurul lui timp acceptat
paradisul
avea holuri ca niște vene pe care
se vedeau ca niște cicatrici urmele
de siluete ce i se imprimaseră în tranzit.
câte corpuri, atâtea povești
câte povești, atâtea pulsații de viață
paradisul
loc unde viața se-ntâmpla pur și simplu
fără să dea cuiva socoteală.

dar
viață era și-n afara lui,
într-o zi, locatarii
au fost anunțați că li se pregătea
ceva. izgonirea.
lăsați
să se-mprăștie înspre oriunde, ața
care legase oamenii-n buchet
se rupsese pe nesimțite

de atunci
e totul ecou pastelat
al vuietului familiar ce însoțea
arhitectura subversivă din paradis,
loc ce nu mai e reperabil via GPS
formată din povești, senzații, contraste

și poate că tu
chiar m-ai fi iubit
prin toate cotloanele,
lângă toate scările,
m-ai fi lipit de toate intrările,
dar
paradisul a durat cât un vis
iar azi nu știu
ce coordonare a făcut
să te regăsesc exact atunci
când nu mai știam cum e
să pot să-mi fie dor de tine,
om
vestigiu al nostalgiei după un
paradis niciodată al meu, balon de săpun.

#surogat

când stai la masă
cu cei care te-au trădat
vezi.
vezi cât de singură ești de fapt.
vezi cât de puternică ești de fapt.
vezi cum totul se duce de râpă
și zâmbești. un zâmbet calm.
tu ai mai trecut cândva pe acolo,
și știi că, dacă te zbați, se
poate supraviețui. tremur.

uneori îți aduci aminte
de ce-ai pierdut în ger,
și zâmbetul se stinge în singurătate.
vina redevine cea mai bună prietenă,
plânsul ce izbucnește din spatele alunițelor
de pe gât, cel mai vechi cântec.
îți aduci aminte de mâinile
pentru a căror atingere ai fi putut
să dai foc lumii, să-ți vinzi sufletul,
dar pentru care n-ai putut
să taci.

acum, mâinile care te știau pe de rost
ating altă piele, iar tu
nu poți decât să te uiți cu ochi mari, plânși,
la crăpătura ușii spre înăuntrul tău
care se face tot mai mică zi după zi.
îți urli în vis toată furia și durerea
pe care nu le poți urla trează,
ultima martoră a ce a fost.

cade luna.
își lasă cu indiferență lumina rece
pe pleoapele tale care se zbat în somn.
iar visezi. îl ții în brațe, mai mult mort decât
viu. oricum
el n-a fost cu adevărat viu decât cu tine,
tot ce-a urmat e un surogat ieftin. diluare.
cade lumina pe tine, și dimineața,
când singura căldură pe care o simți
e a soarelui pe pielea ta,
știi că să asculți de vocea care urlă la tine
E numai vina ta și n-o să te iert niciodată!,

abia aia
e adevărata trădare. măcar tu
încă nu te-ai trădat pe tine.
sângele lor apă s-a făcut de mult, atunci
când și-au îmbrăcat ura în bune intenții,
dar tot atunci sângele tău s-a trezit
și-a început să fiarbă. aripile tale sunt lichide,
visele lor sunt iarba de pe morminte,
realitatea ta e descântec și culoare pură,
ai murit

în public doar ca să reînvii, să te clădești
în spatele ușii închise.
când îți cresc aripile, nu-ți mai pasă de convenții, te uiți la stele
și știi că timpul vine, te cheamă
să-ți aduni respirațiile
ca să poți să zbori odată cu zorile,
că uneori trebuie să-ți speli sufletul cu lacrimile,
să trăiești durerile
ca să îți reînveți potecile.
trebuie să pierzi tot ce erai
ca să devii cea care ești.