#ceremonial

vin dimineți în a căror
lumină tandră, melancolică, apunătoare
trebuie s-alegi din doi bărbați
unul.

“Alege-l pe al doilea, că n-ar
fi existat de-l mai iubeai pe primul!”
îmi strigă Corul Bunelor Moravuri.
“Alege-l
pe un al treilea”, îmi
șoptește insinuant rațiunea.
“Până la urmă
amândoi sunt nepotriviți, incompleți
dacă îi vrei pe amândoi.”
“De fapt, îi vreau și o să-i am
pe rând”, râde mândria încurcată în cearșafuri.

până la urmă ce folos
când unul te vede frumoasă,
când vrea
să-nvețe orice despre tine
iar celălalt te privește tăcut
te
dezbracă din ochi, cântărește,
îți cere
să i te-arăți femeie, nu fetiță,
la ce bun
să compari unul cu altul azi?

unul îți bântuie nopțile, vrea
să-ți învețe pe de rost corpul, mirosul,
ca într-un rit de inițiere în care
femeia din tine câștigă, ademenește,
tentează
deschiderea unei alte uși, spre altceva,
spre un alt El, spre-o altă Ea.
altul

îi spune că e frumoasă,
că-n privirea ei
azi vede-o mie de scântei
și că el poate, de-l lăsa
doar fericirea să i-o dea

ca să alegi, întâi compari.
ca să treci râul, întâi sari.
ce nu știu ei e că ea știe:
doar Pasiunea-i mereu vie,
doar între cărnuri e magie,
iar fericirea-o să se dea
mereu puțin, mereu pe datorie.

fetița s-a ascuns după femeia
care-a plecat să ia
tot ce i se cuvine, fără să dea
la schimb mai mult
de câteva clipe de ținut
mai vii în minte ca prezentul, peste ani.

femeia s-a ascuns în casă, unde
s-a adunat, și-a scăzut erorile,
și-a înmulțit vrăjile,
și-a plecat la drum să-și împartă farmecele.

vrăjitoarea a ales bunul creștin
ca o ironie-ntoarsă a unui ceremonial păgân,
și-a luat rujul, parfumul, a plecat la drum
gata să provoace, să-l dezbrace de moravuri,
sunt doar ea, el, razele soarelui
ce-o mângâie când simte textura zidului,
zâmbet ce-ațâță descoperirea eternului
ce-i încape în palme, ștergând urma trecutului

azi, el crede că e doar a lui,
în timp ce ea-și râde-n sine, știind că de-acum
tot ce-are el în gânduri se leagă de ea,
gata să-l facă, cu fiecare atingere,
fiecare zâmbet, substrat,
opera ei, mai mult decât un bărbat
și-a dorit vreodată, a știut, a sperat.

#pașii

ochii mei merg din reflex
spre masa noastră.
singuratică, pustie, înconjurată
de bandă marcatoare de interdicție.
flash-uri vin într-o clipire spre mine.
‘au venit fantomele-n vizită’, îmi zic
fără s-audă nimeni. ‘Mulțumesc’
e ce spun cu voce tare, cu zâmbet
unei casierițe nedumerite. oare
mi se vede zâmbetul pe sub mască,
sau contrastul cu ochii e nuanță trecătoare
cu vederea?

pașii lenți mă duc
spre o direcție clară, de
neexplicat altcuiva.
merg
pe drumul pe care-l simt
sub tălpi și mai ales sub
buricele degetelor, un drum
subiectiv, invizibil, clar, de necenzurat,
drumul meu.

drumul pe care merg n-are
o direcție aparentă, e-un drum
spre înăuntru, drum ghidat
de lună, stele, ape și păsări prădătoare.
pașii îmi lasă-n urmă culoare,
poeme-mozaic de pus cap la cap până
la o profetică dată viitoare.

în urma ta a rămas zațul
abstract al unei povești greșite
de la început până la capăt.
zâmbet amar la gândul că știam
că n-o să-ți fiu niciodată
ce ai avut atâta nevoie să găsești în Cealaltă
și totuși…am încercat.
am încercat, m-am jucat, m-am bucurat
de tot ce-a fost și ce mi-ai dat
știind că nu-s acolo să rămân.
nu-i loc sub soare azi de mândrii viciate,
de neputințe asumate, nici măcar
post-partum.

nu ți-am scris niciodată un poem,
ai rămas doar cu o scrisoare
dintre toți
doar tu nu ai putut să vezi
ce sălbatică tributară simțurilor stă
la pândă în spatele fetei
bune, retrase, mereu cu ochii triști.
și n-ai vrut s-asculți când ți-am zis
să nu riști.

ți-ai căutat liniștea, eu eram zbucium,
ai sperat la calm, eu eram oceanul
și ți-am tot zis, și-ai încercat
să-mi smulgi ce nu aveam de dat.
griul-șoricel plușat mi-a rămas pe retină,
nuanța și textura unei povești lacunare,
fără premeditare sau vină.

pașii mei legănați mă mână spre înăuntru
de dinainte să știu că mai există și-afară.
așa te-am folosit la zidit uși din mine
pe care le-aș fi deschis, chiar de-o să doară.

tu rămâi Ana mea cu ochii verzi,
bărbatul sacrificat de-o păgână
iar eu rămân femeia-hibrid, la graniță
între atingere și pulsație,
între calamitate și artă,
sora mai mică a timpului, cometă
ce trece, te-nsemnează, nu iartă, te-ngână
una căreia-i poți purta pică
dar pe care știi că n-o uiți niciodată
care-ți lasă suvenir felul în care
îți promite că rămâne, te mângâie și pleacă.
pleacă cum a venit, privind în zare peste ce te-ncearcă.
vine, îți arată ce poți avea și dispare.
ai fost pauza
drumului ei, ce trebuie mers în continuare
spre lună, spre stele, pe fir cald de soare.
în drumul ei disperarea nu-i o valoare.

#epilog

cerul scrie într-un alfabet nepământean
scrisori de-o moliciune tactilă
prin retină unei zile
ce tocmai și-a luat adio furiș.
cerul,
ca un balcon plat desfășurat,
o mare mută, albastră, fără briză
sau tactilitate.
biletul de dragoste al unei
povești cât o aripă de fluture.
orbire-n marginea luminii
puf răsfirat pe pleoapele lumii.

dacă aș putea să aleg,
aș alege să fiu o
scriitoare de epiloguri. bijutier
ce însăilează și dă altora
povești în loc de finaluri
de istorii
personale vecine cu nebunia în loc
de final.
oricum neprimit. dorit. căutat.

până atunci împart ca pe o pâine
cu lumea singurul final pe care-l am.
al meu. ăsta.
ăsta-i Finalul. cel de care
mi-am agățat perdele de fum, broderii
de vise, speranțe și argint viu. poate.
poate realitatea o să-mi spună
că a fost doar o păcăleală de 1 aprilie.
că i-a plăcut reacția mea și
a lungit-o.

ăsta
nu-i un final fericit
lumea mea nu-i făcută de Disney.
ăsta e doar un final, sinonim
cu o lungă, grea și-apăsătoare victorie.
ăsta e ultimul poem
mărturie a noastră. act
de deces și ceremonie de-ngropăciune.

chiar dacă noi nu mai există
decât în amintirea unei arhive,
oază de nostalgie, martor
al unui trecut perfect…
privit de la depărtare.
azi

prințul își caută locul sub soare,
împărțind numai accidental același cer
cu cea care-și găsea cândva regat
în distanța dintre brațele lui,
zidind din sclipirile ochilor ce o priveau
cu un amestec de dorință și melancolii
hotare rănilor de mai târziu

e mai,
și azi eu și cu tine
mai împărțim doar o amintire
și, dintr-o întâmplare-același cer.
e mai, și-am obosit
să mai încerc să sper.