#definire

am luat spiritul epocii și l-am așezat
într-un borcan, mărturie
c-a fost cândva o clipită
cât o secundă-n care
orice s-a dovedit că poate
să fie separat.

orice spațiu poate fi al tău
atunci când locul sub soare-ți e
doar o altă necunoscută la catalog

orice casă poate fi acasă
când tot ce-ți dorești e
liniștea caldă de după furtună
indiferent de așteptările altora sau de vârsta din buletin.

dar nu orice om e pentru tine,
și nici tu nu ești pentru toți.
cicatrici îți minează inima,
mărturiile tuturor eșecurilor cărora
te-ai încăpățânat să le supra-viețuiești.


trăiește, deci, fiecare secundă de parcă
n-ai ști când o să fie următoarea dată când
ai să iubești cu disperare persoana
cea mai nepotrivită pentru tine.

#discuții

hai să vorbim. oprește
televizorul, internetul, telefonul, încuie
ușa, trage draperiile, aprinde
lumânarea de pe noptieră și hai
să uităm pentru o vreme de lumea
înconjurătoare.

vino mai aproape, putem
discuta despre vreme dacă asta
te-ajută să te apropii
destul cât să-mi spui de ce plângi,
de la o vreme, în somn. în fiecare noapte
lacrimi pe pielea mea, pe perna ta,
strigăte cu destinatar necunoscut.

nu, nu vreau, n-am fost eu, lasă-mă, pleacă!
noua alarmă ce mă trezește
la patru dimineața, între două lumi, deși
în fiecare dimineață îmi zâmbești
și spui același lucru: era un vis, sunt bine.

păstrează-ți hainele pe tine,
nu vreau
să mă îmbrățișezi dacă nu simți, dacă
va fi o îmbrățișare de protocol, străină,
că așa trebuie, așa se face.

nu vreau
să pătez singura limbă care rămâne
atunci când toate graiurile omenești și-au arătat deja neputința
limba
atingerii dintre doi oameni care se doresc
unul pe altul cu toate simțurile.
cel mai sincer discurs e-ntotdeauna
piele pe piele, intersecția
a patru ochi flămânzi.

nu vreau să te pierd,
dar, fără să știi,
e prea devreme să ai ceva
de pierdut.
tu nu m-ai avut
cu adevărat niciodată, în același fel
în care alții înaintea ta
n-au știut să mă aibă, să
mă facă cu adevărat a lor,

drumul spre mine e, de fapt,
un coridor de speranțe sparte
și ziduri de priviri flămânde care
mă dezbracă la fiecare pas fără să știe
că mai există după.

#infatuată

eșarfa roșie mă privește complice
din sertarul cu obiecte speciale,
îmi promite
că o să împărțim iar ore, minute, clipe
greu de uitat.
eu, ea, rochia roșie, dresurile plasă…
și un bărbat.

dar mâine se apropie cu fiecare azi,
dragostea ta mi-a fost cușcă,
pereții
m-au strâns pân-am simțit
cum mă înstrăinez de mine
durerea
singurul ghid spre o ieșire
altfel de negândit.

e mâine deja, port rochia
preferată a marii mele iubiri,
fiecare
zâmbet, prilej de bucurie, nou început
e încă o înmormântare
a tot ce-ar fi putut să fie și…n-a fost.
libertatea mi-a venit prin curier,
contracost.

viitorul răspunde la întrebarea
Oare m-a uitat?
o face
ghiduș, flirtând pe sub gene, privindu-mă
lung cu aceiași ochi verzi pe care mi-i aminteam.
viitorul
e gata să se-ntâmple, să vină,
să mă prindă hotărât de mână în timp ce
alungă fantome veninoase cu un zâmbet
prin care i se preling raze calde de soare