#genealogie

“frați sunteți numai
cât împărțiți același castron”,
îmi zicea într-o zi senină tata
fără să știe că sunt două feluri de frați
în lumea asta mare.

sunt frați cu care-mparți:
un pat, o masă, un castron.
frați dați de familie, frați
câștigați la loteria genetică,
și-apoi sunt frații
cu care împarți altele:
traume, povești, idei, suflet.
ei sunt frații
descoperiți în zigzagul societății.

e și aici o treabă de finețe,
de a ști limba celuilalt, de
a vedea ce-i curge prin vene,
ce vă adună, ce vă separă.
ceva ce păstrează legătura limpede ca prima oară

am avut un noroc orb și păgân,
căci frații mei știu
că ce-i în ochii mei nu e sclipire.
e cărbune, e jar,
că se vede în afară focul din vene
și că-n zâmbetul meu e întâi venin,
abia mai apoi e și vată de zahăr

prin venele mele aleargă
și se-ntind nemilos de clare,
dilatând timpul, spațiul și reflexia din oglindă
foc, cafea, încăpățânare și iubire
în venele fratelui meu curg abrupt
ca apele unei cascade de munte
ura, alcoolul și mânia.
ne aduc împreună loialitatea, sensibilitatea
și mândria.
că doar urșii nu cad, ei doar
se sprijină unul pe altul,
unul de altul, și își arogă lumea.

în ochii fratelui mai mare
se oglindesc sarcasmul, secretele
pe care mi le poartă cu el,
povestea pe care, de o auzeam în altă parte,
n-aș fi crezut că s-a întâmplat.
dar ni s-a intamplat chiar nouă,
și nu e ceva de zi cu zi.
i se oglindește sufletul pe retină,
bun ca aburii de pâine caldă.

e fratele meu, și-mi amintește
așa cum doar el știe
să nu mă pierd de mine,
să nu uit ce merit.
“unde e mă sora mea
cu nasul ăla al ei care miroase oamenii?”
mă-ntreabă. iar eu tac și mă fac
mică, exact ca acum un deceniu,
când l-am cunoscut întâia dată.

în mine dorm încrederea pe care o ai
când știi că, în orice context,
fratele tau e de partea ta
chit că vorbiți mai rar decât ați vrea,
e o ață roșie, sau poate una
de ghem de legat via
care vă ține adunați, peste timp
și orice alta distanță.

așa am ajuns să râd
oricând aud 2Pac undeva.
cu dragoste necondiționată
și atâtea altele, ce nu-s vorbe.
sunt stâlpi de susținere,
sincerități dulci și amare,
și un nume, ca să nu uit la ce țin;
pentru fratele mai mare sunt Lucy Lee,
iar baza e ce devin.

e multă dragoste în inima și zâmbetul
surorilor mele. femei
de care nici nu visam să m-apropii vreodată.
dragoste aspră, de rudă
care nu te lasă să o dai de gard
doar pentru că așa simți tu atunci,
o dragoste când moale, când aspră ca o dojană
dar care nu te lasă să te îndoiești
de bunele intenții. dragostea femeilor care
se bucură când reușești
de parcă ar fi reușit chiar ele,
pentru că binele tău nu înseamnă
că lor le va fi rău. iar ele știu asta

e înțelepciune în vorba
tânărului golan bătrân,
o înțelepciune blândă, care nu te judecă,
doar îți aduce aminte cine ești
și nu te lasă să te rătăcești.
“ține-ți direcția și ai răbdare!”
mi-a zis mereu când simțeam
cum mă pierd de mine cu fiecare minut.
“ești încă foarte tânără!” îmi amintește,
iar și iar, cu aceeași răbdare, mereu.
ori de câte ori anxietatea
urlă prin capul meu că rămân fără timp.

și cum ar putea o fată
când datorează atât de mult din cine e
fraților ei de drum
să lase-n urmă și să uite?
orice altceva intră la mărunțișuri.
mărunțișuri care, e drept, colorează viața,
dar o viață nu-i o viață
atunci când renunți la cei de care
te leagă o genealogie de istorii personale,
un mozaic cu margini zimțate
al devenirii, înțelegerii, regăsirii,
o familie ce nu-ți cere decât
să nu-ți faci rău?

fata aceea nu sunt eu,
că eu nu dau la schimb pe cei
ce m-au trecut de anii grei
umăr la umăr, împreună.
nu-i dau pentru un om
ce stă, pretinde și-apoi pleacă.

rămân pe loc, lângă ai mei,
mă uit în jur și râd,
că primii mei frați au fost soarele și luna,
dar numai pământenii mă învață
zi după zi să evit mătrăguna
și-mi amintesc mereu că
marea mea iubire e viața, nebuna,
și să citesc semnele, că mă iubește înapoi.
nu pot vinde asta pentru un doi,
căci nu disper după un noi,
iar neamul sufletului meu
mă duce până-n viața cea de mai apoi,
când o să fim o simplă gașcă de strigoi.

Frumos, frumos!

Frumusețea ar fi, se crede, în ochii celui care privește. Dar ce te faci atunci când privitorul e miop? E un scenariu comun deja, și asta de destul timp.
Ți se spune că ești frumoasă. O vreme, și tu crezi. Sau, oricum, nu-ți prea pasă. Dar timpul trece și vine pubertatea. Și începi să te uiți mai atentă în jurul tău.
Să vezi cum nu ai sânii destul de mari, buzele destul de pline, fundul destul de rotund, talia destul de mică. Să vezi cum colegele tale sunt mai trendy, mai înalte, mai slabe sau, din contră, mai cu forme. Cum pui kilogramele oriunde, numai unde trebuie nu. Cum nu ești destul. Încep să apară nesiguranțele. Căutarea de sine. De refugii. De validare.
Dar drumul e destul de complicat încât să te facă să îți spui că renunți de câteva ori pe zi. Nu ești frumoasă, nu știi să te machiezi ca în reviste, nu știi să mergi pe tocuri și n-ai destui bani ca să te-mbraci la modă. Așa că încerci să compensezi. Citești, te implici în comunitate. Experimentezi cu stiluri, muzici, culori, hobby-uri. Înveți. Descoperi.
Ești luată la mișto, că ce faci tu nu-i la modă și nici util. “La ce bune toate astea?”, “A, dar stai, că tu oricum n-ai viață. Mdaa…” și alte replici…..binevoitoare. Și vezi timpul cum trece. Și te mai uiți puțin în jurul tău.
Vezi că pe social media toată lumea e perfectă. Au camera perfectă, casa perfectă, viața perfectă, corpul perfect. Te uiți la ele, apoi te uiți la tine. Viața ta nu e perfectă. Nici casa, camera sau garderoba. De corp…nu mai vorbim. Nimic din ce vezi la tine nu seamănă cu ce-i al lor, al modelelor spre care aspiri. Dar apoi vine o zi când îți dai seama că nici ele nu seamănă cu ele.
Că viețile, casele, corpurile pe care le vezi etalate ostentativ nu sunt ale lor. Sunt gândite, planificate, regizate. Și, mai ales, sunt editate. Straturi întregi de filtre și Photoshop care ascund realitatea. Nici corpurile lor nu-s perfecte.
Și în goana după a fi frumoasă, când te oprești pentru un pic, bagi de seamă. Vezi că nu ești frumoasă, sau nu destul cât să te vadă societatea că ești, dar până atunci deja s-a dus pojghița de respingătoare.
Poate nu ai sânii ca în reviste, dar îți sclipesc ochii. Poate nu ai talia de copilă, dar știi să aduni oamenii în jurul unei mese. Poate ești scundă, dar nimeni nu mai remarcă atunci când vorbești despre ce te pasionează. Poate că nu ești frumoasă ca ei, dar ești frumoasă ca tine.
Și brusc se schimbă perspectiva. Nu-ți mai faci poze cu gândul să le postezi undeva, ci le faci pentru tine. Începi să descoperi trăsături care îți plac la tine. Să primești mai deschis complimentele, indiferent de cât de sincere sau nu sunt. Începi să îți apreciezi ipostaze ale corpului pe care le evitai în trecut.

Nu îți mai detești fața pe care o ai dimineața, și nici felul în care arăți dezbrăcată.
E drept, drumul până aici a fost lung. Te-a trecut printr-un început de anorexie, multe zile de depresie, prin bully-ing, prin stimă de sine scăzută. A fost perioada când încercai orice dietă doar ca să te simți frumoasă. Să te simți…adecvată. Când căutai validarea, doar ca să sfârșești prin a-ți însuși tipare toxice emoțional. Când evitai orice oglindă sau context care te punea să te vezi. Să te privești. Azi nu-ți mai e frică. Nici scârbă, nici rușine.

Azi, după mult timp, te vezi dezbrăcată și îți zâmbești. Poate nu ești de revistă, dar ești tu. Și azi e de ajuns atât.
Perioada aia, nu atât de indepărtată de azi, nu a fost chiar perioada de care ești cea mai mândră. Dar a fost, e parte din istoria ta, cu tot tabloul ei de emoții și toate descoperirile făcute. Și a fost necesară. Poate urâtă, poate dureroasă, dar necesară.
Cum altfel ai fi putut învăța despre tine, dacă nu explorând de zor tot felul de zone? Și cum altfel ai fi știut acum cine ești și ce ți se potrivește?
E drept, poate ești drăguță, nu frumoasă. Dar ești drăguță ca tine, cu tot ce îți e ție particular, și e bine. În sfârșit nu mai alergi după o frumusețe pe care n-o poți atinge. Azi ești tu, așa cum vrei și cum poți fi mai bine, și îți e destul.
Chiar dacă asta, aparent atât de puțin, te-a costat atâția ani, atâtea bombăneli și-atâtea lacrimi. Și, deși mai ai nesiguranțe uneori, știi că tu, ca ființă, ești mai mult decât arată oglinda, cântarul sau numărul de complimente primite. Că ai adunate atâtea lucruri de oferit, încât ce se vede e doar o parte. Una de care îți place să ai grijă, să fie plăcută, dar e, totuși, o parte. Și nici măcar una definitorie pentru întreg.

Magie alba, magie neagra

C__Data_Users_DefApps_AppData_INTERNETEXPLORER_Temp_Saved Images_15032658_10154823725184903_8367510184075975523_n_png

In ultima vreme, afara a inceput sa fie la fel de colorat ca-n capul meu, ceea ce nu pot spune ca-i bine sau rau, cat ca-i ciclic, firesc. Doar e toamna, nu ? Si toamna e despre nuante. Sau si despre ele, daca nu mai ales despre ele.

Judecam acum ceva vreme la Cutia Pandorei, elefantul din camera despre care nimeni nu vorbeste de buna voie- a fi destul. Niciodata nu cred sa fi existat 3 cuvinte care sa fi facut mai mult bine sau, din contra, mai mult rau de-a lungul si de-a latul timpului si pamantului. A fi sau a nu fi… destul. Destul de buni, frumosi, eleganti, competenti, bogati, relaxati, ca sa para ca toate astea ne vin natural, ca respiratia, de inteligenti, cititi, amuzanti, seducatori…si lista poate sa continue mult si bine. Intr-o lume dominata de un imperativ tacit al fericirii, al unei fericiri egotice, care depinde exclusiv de tine si de alegerile tale, in care nu ne dam voie sa avem alt fel de emotii in afara celor pozitive, intrebarea “Sunt eu destul de buna?”, citita ca “Sunt eu destul de buna pentru a fi fericita?” devine un infern intim si banal al fiecaruia, ceva ce nu mai mira pe nimeni.

N-am fost niciodata cea mai, si vreme buna mi-a fost greu sa ma raportez la mine ca fiind destul. Poate n-as fi reusit nici acum, daca timpul si ce mi-a adus cu sine nu mi-ar fi aratat ca problema mea e, de fapt, una de definire. Ca la intrebarea “Pentru ce sau cine sa fiu destul?” raspunsul nu-i societatea, ci… eu. Ca, inainte de orice altceva, trebuie sa fiu destul…pentru mine. Destul de inteligenta, buna, implicata, relaxata si oricum mi-ar mai fi dat prin cap sa fiu. Ca doar asa pot fi si pentru ceilalti. Ca…gresisem poteca.

E simplu sa te ascunzi dupa nu sunt destul de, e un refugiu elegant. Iti repeti ca nu esti destul de paana cand te impaci cu ideea unui posibil esec, fiindca si asta-i alt tabu mut. Trebuie toti sa avem succes, si toti fara sa para ca ne straduim prea tare. Si, ca orice moneda, nu sunt destul de are si partea lui intunecata, in care submineaza constant evolutia, in care macina increderea, de obicei in formare, in care face ca nesiguranta sa devina o constanta a celui ce se intreaba: Oare nu cumva e vina mea, nu cumva nu sunt eu destul de… ?

In conditiile astea, sa ai oameni in jur care sunt destul in primul rand pentru ei insisi e o experienta pe care-o banuiesc destul de apropiata de cea a vietii printre extraterestri- te uiti la ei, seamana cu tine, pare ca aveti aceleasi obiceiuri si ca vorbiti o limba comuna dar, cu toate astea, chiar nu-i poti intelege. Deloc. Si te tot intrebi ce au ei si nu ai tu. Tot la gara lui destul revii, asa cum toate drumurile duc la Roma.

Pe fundalul asta, sa te trezesti intr-o dimineata si sa ajungi la concluzia (sau epifania?) ca esti destul, e de-a dreptul o declaratie de independenta, un moment de eliberare. Pentru ca, atunci, incep sa se intample lucruri. Sa vezi diferenta intre a fi exigent cu tine si a fi aspru, intre a fi bland si a fi delasator, a avea grija de tine sau a folosi grija de sine drept refugiu de izolare in fata tuturor lucrurilor pe care nu vrei sa le faci de fapt. Inveti cate ceva si despre valoarea lui nu, un alt tabu al zilelor noastre. Cand muti focusul dinspre ceilalti, o masa difuza, cum o sa constati, spre interior, abia atunci devii liber. Cand intelegi ca sa fii bine tu cu tine e o necesitate vitala, nu egoism, asa cum te-ai tot mintit.

Cuvintele sunt magice, tocmai fiindca poarta-n sinea lor atatea nuante. Pentru ca gandim preponderent in cuvinte, iar limitele realitatii noastre sunt cele a ce poate exprima coerent limbajul nostru. Niste instrumente magice, incarcate de sensuri, simboluri, si unele chiar cu ecou de incantatie. Prin extensie, a sti sa le manuiesti e o putere, iar oamenii care au primit-o nativ, sunt oameni magici. Dar poate cei mai magici oameni sunt cei care au inteles ca adevarurile nu sunt obligatoriu posibile de pus in cuvinte, ca pot si vor exista mereu nuante ramase pe dinafara intre ceea ce spunem, fie ca ne spunem noi noua sau noi celor din exteriorul propriei persoane, si adevarul asa cum e el.

S-a vorbit si o sa se mai vorbeasca multa vreme despre ce e fericirea si ce inseamna a fi destul, doua treburi care sunt, in esenta lor, destul de difuze incat sa permita polemizarea in voie mult timp de-acum incolo. Dupa logica utilitarista, fericirea e ce faci tu pentru tine ca sa-ti fie bine. Bine, adica: sa ai un job bine platit, o casa frumoasa, vacante reusite, o viata sociala activa, cateva cauze la care aderi si pentru care te implici activ, o familie frumoasa si un corp sanatos si placut estetic. Ceea ce aduce o tona de presiune cu sine, pentru ca om sa fii ca sa le faci pe toate, si retorica lui a fi sau a nu fi destul. Libertatea vine in momentul in care intelegi ca a fi destul, la momentul respectiv, pentru propria persoana, nu inseamna stagnare, asa cum a nu fi destul  nu inseamna progres. Dar  nu vine degeaba, cere curaj, deschidere, sinceritate si asumare la schimb.

In conditiile astea, cei mai puternici oameni, dar si cei mai magici, au sa ramana cei care au experimentat ambele fatete ale lui a fi destul. Cei care au reusit sa se aleaga pe ei in detrimentul unei mase ipotetice pe care trebuie sa o multumeasca. Care au rupt cercul si isi urmeaza propriul ritm de evolutie, de dezvoltare, fara sa se mai judece pentru fiecare mica  sau nu-chiar-atat-de-mica greseala pe care o fac. Cei care au inteles ca libertatea vine atunci cand alegi sa-ti fii destul si, odata cu ea, si puterea. Care stiu cat de subtire e linia intre a fi si a nu fi destul, si ca, daca vrei sa ramai destul pentru tine, o sa ai constant de munca, fiindca nu-i asa, ceva ce vine de nicaieri, se intampla o data si gata, e de tot. Si cea mai buna parte e ca, in aceeasi logica utilitarista, unul dintre oamenii astia putem fi fiecare dintre noi, trebuie doar sa stam un pic de vorba sincer cu noi insine si sa regandim termenii problemei, scotand gargaunii tranzitorii din ecuatie.