tupeu de creștin, o carte și-o poveste

Multe recenzii am scris eu, și, fără să fiu modestă degeaba, am citit și mai multe cărți. Dar de data asta, e ceva special, nu doar datorită temei, ci și datorită prieteniei cu omul din spatele ei.
Sunt botezată creștină, dar religia nu m-a convins. Am sfârșit în raporturi nu tocmai prietenoase, noi două, într-o Vinere Mare, când i-am spus popii din sat la spovedanie că sunt acolo doar de dragul bunicii, nu fiindcă aș fi simțit eu vreo chemare.
Nu știu dacă sunt o bună creștină și nu mă văd în stare să spun cuiva care credință e cea bună și care nu. Nu pot fi considerată o creștină practicantă, una militantă, cu atât mai puțin.
Cu toate astea, însă, am ajuns să citesc o carte care vorbește tocmai despre creștinism. Ba mai mult, să-mi și placă. De la titlu și până la subiectele abordate, e o carte plină de viață și contrast.
Nu îți ține morală, nu te bate la cap, nu te pierde în hățișuri de referințe sau oameni de care să nu fi auzit măcar o dată, în treacăt.
Deși documentată temeinic, se citește ușor. Și, cel mai important, convinge fără să convingă. Pentru că nu ăsta e scopul său, să facă prozelitism și să arunce cu pietre, nu. Singurul ei scop este să lase cititorul măcar un pic mai bogat sufletește decât l-a găsit. Și, din perspectiva mea, reușește din plin. Tupeu de creștin e o poveste. E povestea felului în care un om, el însuși o poveste, se raportează la creștinism și la figura lui centrală, Iisus.
Și de aici vin atât prospețimea, cât și neutralitatea cărții: din faptul că este, în primul rând, o poveste personală, asumată ca atare. E viziunea unui om despre ceva care i-a modelat și îndrumat existența, un prieten care vine și-ți spune “Bă, hai să-ți povestesc despre ce înseamnă pentru mine treaba asta cu credința, ce zici?”.Nu implică neapărat să devină și viziunea ta despre subiect, mai ales dacă ne gândim cât e de intim. Prin prisma gradului de intimitate al temei, căci ce poate fi mai intim decât relația cu divinul, cartea este și un act de curaj.
N-aș fi crezut să o spun, dar e o lectură de vară, ușoară. Pentru că lectura ei e echivalentul unei discuții la o limonadă rece, între prieteni, cu autorul. Nu e pedantă, prețioasă, nu sună a reproș, nu caută să facă cititorul să se simtă vinovat sau tâmpit, deși o să ai momentele tale de “La asta nu mă gândisem!”. E o carte scrisă cu un limbaj simplu, viu, colorat, cu umor, sinceritate și deschidere, dar mai ales cu sensibilitate.
Un lucru important, pentru că, zic eu, despre lucrurile în care credem cu adevărat, nu putem vorbi celorlalți decât cu naturalețe și sincer. Iar când vine vorba despre ceva atât de important, de dezbătut și de controversat pe cât e religia, relația cu Dumnezeu, să fim sinceri, deschiși și naturali e tot ce ne rămâne de făcut.
Nu e o carte perfectă, nu va produce minuni. Nu te va face să crezi, brusc, dacă nu ai simțit să crezi și înainte de a o citi. Dacă tu crezi, nu-ți va leza credința.
Pentru că, înainte de orice, povestea creștinismului “cu tupeu” e cea a valorilor universale: Adevăr, Bine, Frumos, Dreptate, Iubire, Curaj. Lucruri pe care, indiferent de confesiunea religioasă sau de lipsa ei, le prețuim cu toții, chiar dacă pentru fiecare înseamnă și implică altceva.
Dar asta e doar o viziune subiectivă, asupra unei narațiuni la fel de subiective.
Puteți să mă credeți pe mine, sau puteți să vă luați o zi de weekend în parc sau la mare, să o citiți, și să vă formați o viziune a voastră despre cartea care, prin simplitatea, naturalețea, asumarea și blândețea cu care e scrisă, devine o bijuterie, o dovadă a faptului că povestea tinerilor îndepărtați de cele sfinte e doar asta, o altă poveste. Că doar felul în care aleg să se privească ochi în ochi cu divinitatea, oricum îi spun ei, diferă, nu și natura trăirii.

Și, la finalul zilei, despre ce ar trebui să fie relația omului cu Dumnezeu, dacă nu despre simțire?

Fratii Manakia si imaginea Balcanilor, sau despre intalnirea oamenilor cu Istoria

38284555_1879073095465029_2115959060493762560_n.jpg

Incep articolul cu o confesiune: nu stiam de existenta fratilor Manakia pana sa aud despre ei la un curs. Mi-au parut, din prima, niste personaje mai mult decat curioase, dar n-am aprofundat subiectul atunci. L-am lasat, cum fac mereu, pe mai tarziu. Mai tarziu a insemnat o diferenta de cateva luni, cand am descoperit cartea intr-un anticariat si mi-am zis ca merita o sansa si ei. Dar am citit-o alte cateva luni mai tarziu, cand am fost sigura ca am timp s-o diger, nu doar s-o citesc.

Pentru ca lucrarea lui Marian Țuțui nu e chiar o biografie de luat la plaja. E impresionanta, dar nu prin furnizarea de informatii cu tenta de tabloid sau anecdota. De fapt, cred ca cei doi frati, Milton si Ienache, ca personaje, nu se pretau. Povestea celor doi frati Manakia este, in primul rand, povestea romanilor ce traiau in diferite parti ale Balcanilor inainte de Primul Razboi Mondial. E povestea unor oameni care, prin fotografiile si filmele lor, au lasat mostenire marturii ale unui mod de viata ce n-avea sa se mai gaseasca replicat ulterior. Ale unui stil de viata patriarhal, traditionalist, orientat spre comunitate si traditii, cu respect fata de un anumit tip de ierarhizare sociala si familiala. E povestea romanilor, a aromanilor, si a tuturor popoarelor cu care acestia au trait laolalta in Balcani. Si asta e unul dintre elementele ce o fac sa fie o lectura surprinzatoare- bogatia informatiilor, naratiunea ce curge lin printre episoade tumultuoase ale istoriei regiunii si munca fratilor Manakia, alaturate putinei noastre cunoasteri asupra Balcanilor.

Pentru ca, desi ne batem cu pumnii in piept ca suntem un popor balcanic (si, din ce-am vazut, suntem mult mai balcanici decat suntem inruditi cu Vestul), nu stim prea multe despre care-i treaba cu Balcanii astia. Semanam la port, la organizare, am impartit momente ale istoriei, iar romanii au plecat inca de timpuriu spre Balcani. Si, totusi, nu stim foarte multe despre Balcani, rezumandu-ne doar la cateva clisee mari- orgoliosi, excentrici si impulsivi.

Fratii Manakia, prin munca lor, fiindca biografia e presarata cu imagini din filmele celor doi frati, dar si cu fotografii realizate de acestia, iti spun o alta poveste a relatiei dintre Romania si Balcani, o poveste ce seamana mai mult cu cea a unor vecini cumsecade ce au ajuns sa se imprieteneasca. Cu toate acestea, insa, biografia celor doi frati vine si cu o anumita doza de inedit data nu de vietile lor private, ci de momentele istoriei in care au fost martori, pe care le-au observat indeaproape, activ, lasand marturii vizuale despre acestea.

Personal, vad in lucrarea lui Marian Țuțui, pe langa pasiunea pentru mostenirea lasata de cei doi frati si de importanta lor sublicitata la evolutia filmului si a etnografiei vizuale, o carte desteapta, atent construita. Nu e genul de carte pe care s-o iei la plaja, dar e cu siguranta cartea pe care vrei s-o citesti atunci cand vrei sa intelegi un pic mai mult din lumea in care traiesti decat o faci deja. O carte care, fara rigiditate, iti povesteste ce a fost, pentru a putea intelege cu adevarat ceea ce este. Este povestea ce fascineaza, a doi oameni care s-au intalnit, fara bravura, cu Istoria. Care au trait si documentat Istoria la care ne raportam astazi atat de abstract, de parca s-ar fi intamplat aievea, intr-un univers paralel, si doar vestile au ajuns pana la noi. O carte ce te tine lipit de cand o deschizi, si care te pastreaza prins o vreme buna dupa ce o termini. O carte care, de-ar fi citita de mai multi, ne-ar ajuta sa fim mai putin ignoranti si, de ce nu, poate chiar ne-ar ajuta sa capatam mai multa claritate in fata anumitor intrebari, sa mai scapam de cateva prejudecati pe care le avem fata de vecinii nostri de la sud.

Oricare ar fi ideile cu care am ramane, insa, in urma lecturii, Fratii Manakia, imaginea Balcanilor, ramane o carte buna de citit, fie ca esti un pasionat de film si fotografie ce vrea sa afle mai multe despre ce si cum a fost la inceputuri, fie ca pur si simplu vrei sa citesti ceva inteligent, scris cu atentie la detalii si care sa fie misto. Din orice motive ai citi-o, e cu siguranta genul de carte care aduce un plus de valoare timpului tau liber. Asta chiar daca timpul petrecut citind nu e niciodata timp pierdut.

Ultima ploaie

Image

 

Intr-un apus timid de noiembrie se concretizeaza toata poezia defuncta si filozofia lumii, gandea el in timp ce se lasa leganat de mersul trenului, molcom si dulce, spre nicaieri. Parea un batranel fragil si sfatos, care gustase din toate voluptatile vietii.

 Cu un gest tacticos isi scoase tabacherea din buzunarul sacoului, isi aprinse o tigara si incepu sa viseze,privind melancolic fumul ce se ridica asemeni unei jertfe spre cer. La un momentdat, usa compartimentului se deschise si nu mica ii fu mirarea cand vazu ca intra o papusica. Fetita sa tot fi avut cinci anisori; era durdulie, cu pielea alba, bucalata, cu ochii ca iarba si parul inele de aur ce ii acopereau, grele, rochita ei cea neagra.

“Ce faci fetito, unde sunt parintii?Esti singura?”, o intreba vizibil surprins, iar ea, cu o voce calda, de inger ii raspunse.”Da. Mami si tati au murit, iar eu ma duc la buni, sa vad daca mai traieste. Ia uite, ploua!”

Si, intr-adevar, afara incepuse sa ploua cu picaturi mari si colorate. Batranelul o lua in compartimentul sau si deschise valiza.

  Din valiza incepura sa iasa la ivela masti impodobite, bombonele de ciocolata si o carte mare, cu poze. Fetita le privea dezorientata, nu stia daca are voie sa le atinga sau nu.

Zambetul batranelului o incredinta ca e premis, asa ca incepu sa analizeze cu ochi curiosi mastile gatite cu fulgi colorati,cu matase fina, dantela roasa de vreme si sclipici, gusta luand cu o manuta tremuranda bombonica din cutiuta mesterita din acelasi lemn fin, cu arabescuri atent sculptate in el, ca in tabachere, captusita elegant,  cu catifea rosie. Insa cartea cea mare, cu pozele-i minunate, cuceri pe data sufletul speriat al copilitei,

ducand-o in alta lume, una de basm.

  Vazu un baiat cu un bici in mana, ce era ascultat de caluti frumosi, micuti sau mai mari, dar la fel de puternici, un copil serios, cu o palarie mare pe cap, inalta parca pana-n tavan, scotea iepurasi gingasi din fundul ei, facea porumbeii sa rada, iar plantele sa zboare. Aparu, apoi, o fata tanara, cu un corp sprinten de gazela, cu pielea de nea, iar parul imbraca in negru toata faptura ei, pana la genunchi, imbracata cu o rochie albastra de brocart, cu biciul de piele in mana, facea sa joace, supuse, sapte pisici mari, spre teama, admiratia si deliciul privitorilor.

 Caci da, batranul fusese candva circar. Plecase de copil prin lume, caci simtea ca nu isi va gasi locul pe lume pana ce nu-si va indeplini misiunea; aceea de a le smulge oamenilor macar un zambet, de a le da macar o secunda de placere si fericire.

Avusese ocazia sa vada toata lumea si poate tocmai de-aia era mai bun si mai visator ca ceilalti de seama lui.

Insa inocenta fetitei fu captata cu desavarsire, ajungand sa o transpuna chiar si fizic, langa scena cea mare, ascunsa dupa cortina de catifea visinie, ghemuita, temandu-se sa nu fie gasita.

Era ultimul om de-acolo; doar ea si cei doi clovni ramasesera in arena uriasa, ei insisi parand niste uriasi pusi pe sotii pe langa micuta.

Uriasii aveau si ei masti pe fata, desenate maiastru. Aveau pielea alba ca prima ninsoare dimineata, un nas rosu de cauciuc, ochii si gura laargi, conturate cu negru. Vesmintele le erau largi si colorate in nuante tipatoare, tichii contrastante si pantofi albastri, mari, stransi pe glezne, cu varfurile intoarse in mod hilar. Singurul lucru ce ii deosebea era mimica : unul era trist, pe cand celalalt mustea de veselie.  Tortele se aprinsera, iar fata putu sa ii vada cum incep un joc vechi, care ii lega intr-un fel, facut pentru sufletele lor, ascunse dupa masti si ridicol.

Claunul cel trist lua 12 lumanari micute, in culori ce compuneau curcubeul, si le aprinse. Le-a aprins pe rand, pe masura ce se aprindeau aruncandu-le intr-un cerc mare,jongland cu ele mai lent, tot mai lent, pe masura ce flacarile cresteau mai mari.

Flacarile cresteau tot mai mult, pe masura ce clovnul vesel alerga in genunchi in jurul sau, adunand de nicaieri cutite si sageti. Incepu sa arunce cu ele in pereti, fara nici o directie clara, ca intr-un haos general. Erau 14 cutite si 20 de sageti ce zburau in aer, biciuind nemilos resturile de Dumnezeu lasate de cel de dinaintea sa, pana la apogeul nimicniciei.

  De dupa cortina cea mare, toata trairea ludica a sufletului intrus se concretiza intr-un suspin taios ca otrava din sageti. Si, pe data, camera incepu sa se stranga, scena se ingusta, cutitele si sagetile cazura la unison cu un geamat surd, reflectand in raceala ascutita a metalului toropeala mistuitoare a flacarilor cerate ce inghiteau lacome tot cuprinsul incaperii, fara pic de mila.

 Acum, copila era pusa sa aleaga: fie se ducea la unul din clovni si il ruga sa o salveze, fie murea odata cu locul unde fusese martora minunii.

Fugi spre mascariciul cel trist si ii sari in brate, cu toata nadejdea ei ca va scapa. Si, deodata, vazu cum tristetea incepe sa ii paraseasca sufletul si chipul, fiind in acelasi timp inundat de o lumina necunoscuta, ciudata, din alte dimensiuni.

  In acelasi timp, izvorul de veselie incepu sa fie umbrit de sarpele pizmei, ce ii inflorea in ochi. Se lasa la pamant, lua singurul pumnal-stea de acolo si pe masura ce locul trosnea sub forta lumanarilor, inainta viclean spre tovarasul lui, care incerca cu orice pret sa scape, atat el cat si copila, de valtoarea ce atingea asemeni unei promisiuni de razbunare cerul, si luna, si norii.

 Alerga ca nebun, caci voia prea tare sa scape prin biata copila si sufletu-i putrezit

de-atatea lacrimi, incat nici nu vazu de ce gingasa faptura din bratele sale il strangea tot mai tare de mana.

Tovarasul sau de joc si hoinarit prin lume, omul alaturi de care impartea bucurie altor oameni,era acum posedat de ura si pizma,nebun gonind cu pumnalul in mana prin marea de foc pentru a-l ucide si a sfarsi astfel totul.

 Dar din tavanul inalt incepu sa picure; era sange .Reusise sa il zgarie pe gat cu lama cea inmuiata in venin si cianura, iar acum sangele sau ucidea valtoarea cea nemernica. O salvase, dar nu asa cum voia, iar ea, pentru a-i rasplati sacrificiul, lua patru lumanari aprinse, le aseza in forma unei cruci, ingenunchie si striga o incantatie nascuta odata cu timpul, invatata de la batrana satului.

 Atunci, o gaura incepu sa se caste sub ucigasul al carui ras de psihopat cutremura ceea ce mai ramasese din cupola uriasa, facand cortina sa joace, terifiata de cele ce vazuse.

Pamantul il inghitea pe cel a carui fapta il cutremurase, insa lent, ca sa poata auzi cum rasu-i devine raget de disperare.

Cupola se darama, iar el fu inghitit in totalitate de pamant, razbunator al sangelui varsat, sub privirile impietrite ale copilei, care fugi de locul atrocitatilor plangand, tremurand.

In urma nu mai ramasese decat o feriga mare nascuta dintr-un morman de scrum, o dara de praf, mirosul de mosc, de liniste si pustiu. Totul era disparut acum.

  Cartea cea mare se terminase, odata cu tigara batranului. Acesta alese cea mai frumoasa masca din toate si i-o oferi cu sipetul in care erau bomboanele, spunandu-i duios

“Sunt ale tale acum, dar iti doresc sa nu ai nevoie de ele. Pentru mine, e prea tarziu.”

Inchise ochii si se duse si el. Unde? Acolo unde nu se stie. Fetita ofta si se aseza sa priveasca pe geam.

 Ploaia se oprise, dar trenul tot cutreiera prin marea de alb. Ninsese, iar ea era purtata spre alte tarmuri, alte povesti, alte iluzii…Caci totul e fara de sfarsit, nu doar timpul si adevarul.

 Ca ludicul unei imagini cu un copil in leagan, cadou de la si catre viata. Fara menajamente, cenzura sau resentimente. Doar ludic si-atat.

 Simplu, nu?