Cum să spui totul tăcând: Ioșca.

Știți bancul ăla cu “Gabriel Garcia Márquez, Marin Preda, Federico Fellini și Giuseppe Tornatore intră într-un bar.”? Nu, fiindcă asta nici măcar istorie contrafactuală nu-i. Și, totuși, Ioșca are câte ceva de la toți patru.
Ioșca are ceva din dramatismul și candoarea filmelor vechi italienești. Copilul de la finalul romanului, copilul Ioșca de pe front, seamănă mult cu eroul lui Tornatore, cu puștiul care se împrietenește cu bătrânul ce punea filme în Cinema Paradiso. Doar că micul Ioșca se împrietenește cu…tăcerea.
Ioșca are ceva din finețea cu care Márquez te face să te întrebi cât și ce din realitatea pe care o cunoști tu e prezentă în roman. Unde începe magicul, ficțiunea, și unde începe și se termină legătura cu realul. Valea lui Ioșca, nenumită, e exact un astfel de loc. Un loc care poate fi oriunde în România regimului comunist și tranziției de după. Un loc care te lasă doar să ghicești, printre nuanțe, timpul.
Ioșca e politic, în măsura în care și Ilie Moromete e politic. Doar că în moduri fundamental diferite. Ioșca e un artist, un flâneur ce stă locului. Un păstrător al unei inocențe atemporale, înrudit îndeaproape cu Guido al lui Fellini.
El trăiește, iubește, își face treaba și tace. Nu are nevoie de cuvinte ca să se facă înțeles sau iubit. Nu îi sunt necesare ca să se facă apreciat de comunitatea văii. Iar asta e ceea ce-l face special. Faptul că tăcerile sale îi redau fidel personalitatea. Felul în care iubirea e desenată în Ioșca tot așa, tăcut. Nici viața, nici iubirea cea adevărată n-au nevoie de prea multe cuvinte ca să poată fi. Ele oricum sunt.

Ioșca e un roman în care timpul devine o convenție exterioară lumii de pe vale. O lume unde Ioșca, Popa, Doctorul și Maistrul sunt patriarhii unei lumi ce stă să-nceapă. O lume tăcută, a celor ce-au evadat din lumea cealaltă, gălăgioasă și atât de încâlcită. O lume care va începe mult mai târziu, de fapt, abia cu venirea primei femei pe vale.
Cu oficierea de către popă a primei nunți. O lume care începe cu Ilona. Marea iubire a lui Ioșca. Un moment care pe tine, cititor, te fulgeră, te tulbură, la fel cum vedenia Claudiei îl tulbură pe Guido, iar pe Ioșca, vederea Ilonei.
Poate nu întâmplător Ilona este dublul lui. O femeie cuminte, care trăiește și iubește fără prea multe cuvinte. O femeie care n-are nevoie de pălăvrăgeli ca să se integreze într-o comunitate a bărbaților, altminteri.
În Ioșca, cerul și pământul, cu toate ale lor, se întâlnesc și se înfruntă deschis, ritualic aproape, prin intermediarii lor, Popa și Doctorul. Modul în care cei doi se ceartă doar ca să se despartă, de fiecare dată, ca doi prieteni, e poate cea mai elocventă ilustrare a faptului că materia și spiritul sunt complementare, nu dușmane. Iar momentul în care Doctorul merge în chilia Popii, unul construit cu multă măiestrie și atenție la nuanțe de către autor, rămâne o ilustrație subtilă a felurilor în care spiritualul și materialul se întrepătrund.
Iar asta pentru că Ioșca e, înainte de toate, un roman al ideilor. Un roman despre Iubire, despre Om, despre Istorie, despre Timp. Un roman cu fraze lungi, cu imagini vizuale puternice, un roman cu un ritm al lui, de care nu te lasă să te desprinzi. Pe care-l citești pe bucăți, nu dintr-o răsuflare, așa cum îți zice primul impuls.
E un roman cu umor, în care omul trăiește sub vremile ce îl ajung, până la urmă, chiar dacă modul în care o să apară ele pe vale e unul abrupt, și prin contrast, ilar.
Fellini sigur ar râde de mistificarea bătrânului Ioșca în lumea de dincolo de vale.
Un roman sensibil, scris cu dragoste față de natura umană cu tot ce înseamnă să fii om. Un roman în care pierderea iubitei, a Marii Iubiri, dă măsura umanității personajului. Un roman care-ți spune, care-ți arată că limita umanității tale e răspunsul la întrebarea Câte poți pierde până în punctul în care te dezintegrezi ca ființă?
Pentru că, dincolo de tăcerile lui, dincolo de viața aspră dusă înainte de a se muta pe Vale, Ioșca rămâne cel mai uman dintre pământeni, un personaj pe care vrei și în același timp ți-e teamă să-l iei în brațe.
E un roman de citit mai ales dacă uiți că uneori, e bine să taci. Că liniștea e bună și în afară, dar mai ales înăuntrul tău. Că iubirea și viața nu au nevoie de cuvinte să se întâmple, o vor face oricum. Că uneori e bine să taci, să asculți și să observi.
Un roman ce trebuie văzut, simțit. Un roman mare, care te va trece prin toate stările, folosind toate mijloacele expresive. Un roman mare, greu de uitat, pe care sper să-l citiți cât mai mulți.

Retrospectivă. 2019 în trei titluri

2019 a fost un an complicat, dar printre toate câte s-au întâmplat, am reușit să bag și timp pentru lecturi. Nu cât aș fi vrut, dar tot e mai bine decât deloc. Și oricâte aș vrea să rămână în 2019, cărțile lui nu-s printre ce mi-aș dori să las în urmă, așa că voi face aici o retrospectivă sumară.

Scena9

Știu, nu-i propriu-zis o carte, ci o revistă. O revistă care, o dată pe an, adună tot ce a fost bun în cultura contemporană, în arte, în societate, le împachetează frumos, în hârtie bună, frumos desenată, și le dă drumul în lume. Așa am descoperit artiști vii, apropiați de mine, oameni care bat țara în lung și-n lat ca să-i afle durerile, dar și oameni care pun în culori cele mai expresive imagini.

Cumva, cred că peisajul românesc avea nevoie de revista asta, pe de-o parte ca să nu uite că, ușurel și cu metodă, facem totuși și lucruri bune, și pe de altă parte ca să i se amintească faptul că, nu, cultura română n-a murit odată cu Grigorescu, Slavici, Alecsandri și Eminescu. Doar că, așa cum se întâmplă mai mereu, s-a schimbat la față, iar noi suntem datori să acceptăm și să încercăm să cunoaștem mai bine schimbarea asta.

Un bărbat pe nume Ove

O să încep prin a spune că acest roman e un cadou ce n-a mai ajuns să fie făcut, iar atunci când am înțeles că, într-adevăr, viața chiar e ce se-ntâmplă în timp ce-ți faci planuri, am decis să-l citesc.

Auzisem multe voci care-l lăudau pe Fredrik Backman, și nu știam dacă să le dau sau nu crezare, așa că am zis să încerc, să mă conving. Și m-am convins. Un bărbat pe nume Ove spune povestea bătrânului Ove care, exact ca-n zicala românească, vrea să moară, dar nu-i lăsat. Mereu apare altceva, altcineva, altă treabă de care meticulosul și tipicarul Ove trebuie să se ocupe, și sinuciderea e mereu când amânată, când eșuată. Un roman scris fără prea mari împopoțonări, cu un limbaj viu, dinamic și actual, care aduce în prim-plan personaje complexe, dar și teme mari, cum ar fi iubirea, relațiile interetnice, prietenia, și chiar viața. O carte despre pierderi, dar și despre refuzul de a pierde ce ți-a mai rămas, un roman scris nu ca să țină o predică, ci ca să spună o poveste. Și, trebuie să recunosc, o carte al cărei film e la fel de bun pe cât e romanul, ceea ce nu pot spune prea des.

Mojar și alte poeme care nu există

Vorbeam mai sus despre cultura română contemporană. Dacă e un autor contemporan pe care să-l consider cel mai bun, el e Valeriu Mircea Popa. Dincolo de povestea demnă de-un scenariu de film a vieții sale, e, după mine, cel mai bun poet al nostru. Poemele sale au darul de a-ți vorbi, de a trezi în tine emoție, drag, mirare.

Recunosc, l-am descoperit târziu, vara trecută, și eram ușor circumspectă. Dar volumul de mai sus m-a convins că eram doar o altă ignorantă, care ar fi vorbit înainte să știe. E un volum scris cu nerv, cu suflet, o lectură la finalul căreia regreți că nu poți îmbrățișa autorul, dar și cu speranța că poate mai pregătește ceva.

Recomand volumul lui oricui are înclinație spre poezie, ca autor sau cititor, dar și celor care se plâng de starea deplorabilă în care a ajuns cultura română astăzi. Nu, domnilor, n-a ajuns deloc într-o stare atât de proastă, doar că despre diamantele contemporane cu noi se vorbește prea puțin. Iar în loc de concluzie, sau de argument final care să convingă, o să las aici unul dintre poemele mele cele mai dragi din volum.

uneori

uneori

puținul se multiplică

și devine într-atâta de greu

încât abia îl poți duce

și puținul este acest

un cântec rusesc

redepănat în minte

o înghițitură de votcă

plutind sub cerul gurii

și mesteceni

prin suflet

Pentru mine una, așa a arătat ”topul” celor mai dragi tipărituri citite în anul ce s-a dus. Poate nu sunt cele mai bune, obiectiv vorbind, dar uneori obiectivitatea e în plus. Sper ca anul ce tocmai a început să aducă titluri la fel de bune, și, de ce nu, recomandări care să mă ajute să descopăr mai mult din lumea în care trăiesc.

tupeu de creștin, o carte și-o poveste

Multe recenzii am scris eu, și, fără să fiu modestă degeaba, am citit și mai multe cărți. Dar de data asta, e ceva special, nu doar datorită temei, ci și datorită prieteniei cu omul din spatele ei.
Sunt botezată creștină, dar religia nu m-a convins. Am sfârșit în raporturi nu tocmai prietenoase, noi două, într-o Vinere Mare, când i-am spus popii din sat la spovedanie că sunt acolo doar de dragul bunicii, nu fiindcă aș fi simțit eu vreo chemare.
Nu știu dacă sunt o bună creștină și nu mă văd în stare să spun cuiva care credință e cea bună și care nu. Nu pot fi considerată o creștină practicantă, una militantă, cu atât mai puțin.
Cu toate astea, însă, am ajuns să citesc o carte care vorbește tocmai despre creștinism. Ba mai mult, să-mi și placă. De la titlu și până la subiectele abordate, e o carte plină de viață și contrast.
Nu îți ține morală, nu te bate la cap, nu te pierde în hățișuri de referințe sau oameni de care să nu fi auzit măcar o dată, în treacăt.
Deși documentată temeinic, se citește ușor. Și, cel mai important, convinge fără să convingă. Pentru că nu ăsta e scopul său, să facă prozelitism și să arunce cu pietre, nu. Singurul ei scop este să lase cititorul măcar un pic mai bogat sufletește decât l-a găsit. Și, din perspectiva mea, reușește din plin. Tupeu de creștin e o poveste. E povestea felului în care un om, el însuși o poveste, se raportează la creștinism și la figura lui centrală, Iisus.
Și de aici vin atât prospețimea, cât și neutralitatea cărții: din faptul că este, în primul rând, o poveste personală, asumată ca atare. E viziunea unui om despre ceva care i-a modelat și îndrumat existența, un prieten care vine și-ți spune “Bă, hai să-ți povestesc despre ce înseamnă pentru mine treaba asta cu credința, ce zici?”.Nu implică neapărat să devină și viziunea ta despre subiect, mai ales dacă ne gândim cât e de intim. Prin prisma gradului de intimitate al temei, căci ce poate fi mai intim decât relația cu divinul, cartea este și un act de curaj.
N-aș fi crezut să o spun, dar e o lectură de vară, ușoară. Pentru că lectura ei e echivalentul unei discuții la o limonadă rece, între prieteni, cu autorul. Nu e pedantă, prețioasă, nu sună a reproș, nu caută să facă cititorul să se simtă vinovat sau tâmpit, deși o să ai momentele tale de “La asta nu mă gândisem!”. E o carte scrisă cu un limbaj simplu, viu, colorat, cu umor, sinceritate și deschidere, dar mai ales cu sensibilitate.
Un lucru important, pentru că, zic eu, despre lucrurile în care credem cu adevărat, nu putem vorbi celorlalți decât cu naturalețe și sincer. Iar când vine vorba despre ceva atât de important, de dezbătut și de controversat pe cât e religia, relația cu Dumnezeu, să fim sinceri, deschiși și naturali e tot ce ne rămâne de făcut.
Nu e o carte perfectă, nu va produce minuni. Nu te va face să crezi, brusc, dacă nu ai simțit să crezi și înainte de a o citi. Dacă tu crezi, nu-ți va leza credința.
Pentru că, înainte de orice, povestea creștinismului “cu tupeu” e cea a valorilor universale: Adevăr, Bine, Frumos, Dreptate, Iubire, Curaj. Lucruri pe care, indiferent de confesiunea religioasă sau de lipsa ei, le prețuim cu toții, chiar dacă pentru fiecare înseamnă și implică altceva.
Dar asta e doar o viziune subiectivă, asupra unei narațiuni la fel de subiective.
Puteți să mă credeți pe mine, sau puteți să vă luați o zi de weekend în parc sau la mare, să o citiți, și să vă formați o viziune a voastră despre cartea care, prin simplitatea, naturalețea, asumarea și blândețea cu care e scrisă, devine o bijuterie, o dovadă a faptului că povestea tinerilor îndepărtați de cele sfinte e doar asta, o altă poveste. Că doar felul în care aleg să se privească ochi în ochi cu divinitatea, oricum îi spun ei, diferă, nu și natura trăirii.

Și, la finalul zilei, despre ce ar trebui să fie relația omului cu Dumnezeu, dacă nu despre simțire?