Retrospectivă. 2019 în trei titluri

2019 a fost un an complicat, dar printre toate câte s-au întâmplat, am reușit să bag și timp pentru lecturi. Nu cât aș fi vrut, dar tot e mai bine decât deloc. Și oricâte aș vrea să rămână în 2019, cărțile lui nu-s printre ce mi-aș dori să las în urmă, așa că voi face aici o retrospectivă sumară.

Scena9

Știu, nu-i propriu-zis o carte, ci o revistă. O revistă care, o dată pe an, adună tot ce a fost bun în cultura contemporană, în arte, în societate, le împachetează frumos, în hârtie bună, frumos desenată, și le dă drumul în lume. Așa am descoperit artiști vii, apropiați de mine, oameni care bat țara în lung și-n lat ca să-i afle durerile, dar și oameni care pun în culori cele mai expresive imagini.

Cumva, cred că peisajul românesc avea nevoie de revista asta, pe de-o parte ca să nu uite că, ușurel și cu metodă, facem totuși și lucruri bune, și pe de altă parte ca să i se amintească faptul că, nu, cultura română n-a murit odată cu Grigorescu, Slavici, Alecsandri și Eminescu. Doar că, așa cum se întâmplă mai mereu, s-a schimbat la față, iar noi suntem datori să acceptăm și să încercăm să cunoaștem mai bine schimbarea asta.

Un bărbat pe nume Ove

O să încep prin a spune că acest roman e un cadou ce n-a mai ajuns să fie făcut, iar atunci când am înțeles că, într-adevăr, viața chiar e ce se-ntâmplă în timp ce-ți faci planuri, am decis să-l citesc.

Auzisem multe voci care-l lăudau pe Fredrik Backman, și nu știam dacă să le dau sau nu crezare, așa că am zis să încerc, să mă conving. Și m-am convins. Un bărbat pe nume Ove spune povestea bătrânului Ove care, exact ca-n zicala românească, vrea să moară, dar nu-i lăsat. Mereu apare altceva, altcineva, altă treabă de care meticulosul și tipicarul Ove trebuie să se ocupe, și sinuciderea e mereu când amânată, când eșuată. Un roman scris fără prea mari împopoțonări, cu un limbaj viu, dinamic și actual, care aduce în prim-plan personaje complexe, dar și teme mari, cum ar fi iubirea, relațiile interetnice, prietenia, și chiar viața. O carte despre pierderi, dar și despre refuzul de a pierde ce ți-a mai rămas, un roman scris nu ca să țină o predică, ci ca să spună o poveste. Și, trebuie să recunosc, o carte al cărei film e la fel de bun pe cât e romanul, ceea ce nu pot spune prea des.

Mojar și alte poeme care nu există

Vorbeam mai sus despre cultura română contemporană. Dacă e un autor contemporan pe care să-l consider cel mai bun, el e Valeriu Mircea Popa. Dincolo de povestea demnă de-un scenariu de film a vieții sale, e, după mine, cel mai bun poet al nostru. Poemele sale au darul de a-ți vorbi, de a trezi în tine emoție, drag, mirare.

Recunosc, l-am descoperit târziu, vara trecută, și eram ușor circumspectă. Dar volumul de mai sus m-a convins că eram doar o altă ignorantă, care ar fi vorbit înainte să știe. E un volum scris cu nerv, cu suflet, o lectură la finalul căreia regreți că nu poți îmbrățișa autorul, dar și cu speranța că poate mai pregătește ceva.

Recomand volumul lui oricui are înclinație spre poezie, ca autor sau cititor, dar și celor care se plâng de starea deplorabilă în care a ajuns cultura română astăzi. Nu, domnilor, n-a ajuns deloc într-o stare atât de proastă, doar că despre diamantele contemporane cu noi se vorbește prea puțin. Iar în loc de concluzie, sau de argument final care să convingă, o să las aici unul dintre poemele mele cele mai dragi din volum.

uneori

uneori

puținul se multiplică

și devine într-atâta de greu

încât abia îl poți duce

și puținul este acest

un cântec rusesc

redepănat în minte

o înghițitură de votcă

plutind sub cerul gurii

și mesteceni

prin suflet

Pentru mine una, așa a arătat ”topul” celor mai dragi tipărituri citite în anul ce s-a dus. Poate nu sunt cele mai bune, obiectiv vorbind, dar uneori obiectivitatea e în plus. Sper ca anul ce tocmai a început să aducă titluri la fel de bune, și, de ce nu, recomandări care să mă ajute să descopăr mai mult din lumea în care trăiesc.

tupeu de creștin, o carte și-o poveste

Multe recenzii am scris eu, și, fără să fiu modestă degeaba, am citit și mai multe cărți. Dar de data asta, e ceva special, nu doar datorită temei, ci și datorită prieteniei cu omul din spatele ei.
Sunt botezată creștină, dar religia nu m-a convins. Am sfârșit în raporturi nu tocmai prietenoase, noi două, într-o Vinere Mare, când i-am spus popii din sat la spovedanie că sunt acolo doar de dragul bunicii, nu fiindcă aș fi simțit eu vreo chemare.
Nu știu dacă sunt o bună creștină și nu mă văd în stare să spun cuiva care credință e cea bună și care nu. Nu pot fi considerată o creștină practicantă, una militantă, cu atât mai puțin.
Cu toate astea, însă, am ajuns să citesc o carte care vorbește tocmai despre creștinism. Ba mai mult, să-mi și placă. De la titlu și până la subiectele abordate, e o carte plină de viață și contrast.
Nu îți ține morală, nu te bate la cap, nu te pierde în hățișuri de referințe sau oameni de care să nu fi auzit măcar o dată, în treacăt.
Deși documentată temeinic, se citește ușor. Și, cel mai important, convinge fără să convingă. Pentru că nu ăsta e scopul său, să facă prozelitism și să arunce cu pietre, nu. Singurul ei scop este să lase cititorul măcar un pic mai bogat sufletește decât l-a găsit. Și, din perspectiva mea, reușește din plin. Tupeu de creștin e o poveste. E povestea felului în care un om, el însuși o poveste, se raportează la creștinism și la figura lui centrală, Iisus.
Și de aici vin atât prospețimea, cât și neutralitatea cărții: din faptul că este, în primul rând, o poveste personală, asumată ca atare. E viziunea unui om despre ceva care i-a modelat și îndrumat existența, un prieten care vine și-ți spune “Bă, hai să-ți povestesc despre ce înseamnă pentru mine treaba asta cu credința, ce zici?”.Nu implică neapărat să devină și viziunea ta despre subiect, mai ales dacă ne gândim cât e de intim. Prin prisma gradului de intimitate al temei, căci ce poate fi mai intim decât relația cu divinul, cartea este și un act de curaj.
N-aș fi crezut să o spun, dar e o lectură de vară, ușoară. Pentru că lectura ei e echivalentul unei discuții la o limonadă rece, între prieteni, cu autorul. Nu e pedantă, prețioasă, nu sună a reproș, nu caută să facă cititorul să se simtă vinovat sau tâmpit, deși o să ai momentele tale de “La asta nu mă gândisem!”. E o carte scrisă cu un limbaj simplu, viu, colorat, cu umor, sinceritate și deschidere, dar mai ales cu sensibilitate.
Un lucru important, pentru că, zic eu, despre lucrurile în care credem cu adevărat, nu putem vorbi celorlalți decât cu naturalețe și sincer. Iar când vine vorba despre ceva atât de important, de dezbătut și de controversat pe cât e religia, relația cu Dumnezeu, să fim sinceri, deschiși și naturali e tot ce ne rămâne de făcut.
Nu e o carte perfectă, nu va produce minuni. Nu te va face să crezi, brusc, dacă nu ai simțit să crezi și înainte de a o citi. Dacă tu crezi, nu-ți va leza credința.
Pentru că, înainte de orice, povestea creștinismului “cu tupeu” e cea a valorilor universale: Adevăr, Bine, Frumos, Dreptate, Iubire, Curaj. Lucruri pe care, indiferent de confesiunea religioasă sau de lipsa ei, le prețuim cu toții, chiar dacă pentru fiecare înseamnă și implică altceva.
Dar asta e doar o viziune subiectivă, asupra unei narațiuni la fel de subiective.
Puteți să mă credeți pe mine, sau puteți să vă luați o zi de weekend în parc sau la mare, să o citiți, și să vă formați o viziune a voastră despre cartea care, prin simplitatea, naturalețea, asumarea și blândețea cu care e scrisă, devine o bijuterie, o dovadă a faptului că povestea tinerilor îndepărtați de cele sfinte e doar asta, o altă poveste. Că doar felul în care aleg să se privească ochi în ochi cu divinitatea, oricum îi spun ei, diferă, nu și natura trăirii.

Și, la finalul zilei, despre ce ar trebui să fie relația omului cu Dumnezeu, dacă nu despre simțire?

Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, un roman cât un acasă


Ne-am întâlnit, clișeic și întâmplător, printr-o recomandare. Un prieten comun, cum s-ar zice. Inițial am fost intrigată, așa c-am căutat, ca o cititoare responsabilă și extrem de curioasă ce mă aflu, pe Google. Mare lucru n-a fost, însă, de găsit, așa c-am decis că merită citită.

Și nu mică mi-a fost mirarea să descopăr un roman…altfel. Pentru că Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, e un roman departe de a fi banal. De la scriitura caldă și tihnită, în perfect și cântărit contrast cu povestea pe care o spune, și până la marile, atât de marile teme despre care vorbește, e o carte ale cărei straturi se întrepătrund atent, echilibrat, fără disonanțe.

Nu-s o mare iubitoare a vieții la sat, dar pot da Cezarului ce-i al Cezarului: e, poate, cel mai bun roman despre viața satului. Satul se intersectează cu Istoria, cu Dumnezeu și, mai ales, cu indivizii, într-o poveste în care nu ruralul e vedeta, ci oamenii. Oamenii, cu toată încrengătura vieților lor, cu tot ce înseamnă rost, căutarea sau pierderea rostului, cu tot ce înseamnă emoție. Și asta fără să fie doar un alt roman despre țărani și pământ, o altă plictiseală înșirată pe multe pagini. Poate și fiindcă ruralul e doar un cadru, un context-pretext care facilitează și dă sens poveștii și, mai ales, rațiunii de a o spune.

E o poveste familiară, cu care probabil ne-am întâlnit toți cei ce-am avut vreodată legătură cu satele românești. Cu mici variațiuni ce țin de nuanțe, nu de fond, dar e puțin probabil să nu fi trăit sau să nu fi fost martori la derularea unei astfel de povești chiar noi, cei ce-o citim.

 E parte din farmecul cărții și ceea ce-i dă nota de tihnit, de acasă între patru coperți. Fiindcă așa cum există oameni-acasă, există, pentru unii, și cărți-acasă. Asta te face să te-ntrebi cât din poveste e, de fapt, istoria de viață a însăși autoarei, și cât e ficțiune.

Tocmai asta o face nepotrivită. Pentru că nu-i genul de carte pe care s-o iei la drum, să-ți țină de urât. Să mai citești câteva pagini în sala de așteptare, autobuz, metrou sau înainte de cine știe ce întâlnire. Nu. E o carte ce-și cere timpul ei, numai bună de citit cu pisica în brațe, în pat atunci când plouă, sau la cafeneaua ta preferată. O citești de drag, fără grabă, o lași să-ți fie un acasă literar, măcar pentru un timp. E, înainte de orice altceva, o carte-prilej-de-răgaz.

N-am să înșir X motive pentru care trebuie să o citești, pentru că nu cred și n-am crezut nicicând în asta. Am crezut întotdeauna însă în sinceritate, așa c-am să închei cu o confesiune: mi-e ciudă. Ciudă că n-am descoperit-o eu, de una singură, dar și că cel ce mi-a recomandat-o mă ghicește, în ciuda unei povești la fel de spinoase ca a romanului, atât de bine. Și e o ciudă ce m-a făcut să mustăcesc complice atunci când am terminat de citit ultimul paragraf, în liniștea casei. Pentru că de la un timp nici o întâlnire, nici măcar cea cu o carte, nu mai pare să fie la voia întâmplării, lipsită de rost.