Estetica ciulinelui și alte bălării aproximativ-metafizice

Povestea asta începe de mult, acum 15 ani, adică prin 2004. Tehnologia nu acaparase încă totul. Sau, mai bine spus, abia apărea. Iar în sat, cu atât mai puțin.
În sat era, prins în zidul căminului cultural, un telefon public, cu cartelă. Da, nu avea fiecare familie fix, dar tot trebuia să țină legătura cu lumea și ceilalți, nu? Dar vedeta era altceva, un alt obiect.
Oracolul. Un caiet în care lipeai poze, desenai, scriai întrebări cât mai “capcană” și mai intime, cu un scris cât mai frumos, și le treceai, bineînțeles, la completat tuturor care contau. Prietenilor, colegilor de clasă, celui sau celei pe care o plăceai, colegilor din ani mai mari pe care îi admirai. Era o întreagă inginerie socială la mijloc și, de cele mai multe ori, un troc. “Îți completez, dar îmi completezi și tu mie apoi, da?” era cea mai auzită frază. Și, printre întrebările cele mai populare, era una la care se întâmplă să mă fi gândit și la mult timp după ce am terminat de completat ultimul oracol: “Dacă ai fi o floare, ce floare ai fi?”.
De obicei spuneam că o margaretă sau o albăstrea, sau ce flori puse de mama mi se mai păruseră mie frumoase în perioada aia. Cu timpul, în schimb, mi-a fost tot mai clar că singura plantă cu care mă identific e, de fapt, ciulinele.
O plantă stingheră, ușor de recunoscut, cu florile ei mov, dar bine înfiptă în pământ. O plantă care nu încearcă să epateze, să fie altceva decât e de fapt. Un străjer al drumului, un paznic al locurilor părăsite.
Evident, mereu am stârnit rumoare când am spus cuiva asta. “Cum să fii, mă, ciuline?”. Ca și când ar fi ceva rău. Dar nu e. E doar…altfel.
E o plantă care rezistă, cu rădăcini puternice, frunze relativ înguste și țepi care o fac nepopulară. Asta nu o oprește însă din a fi, în simplitatea ei, frumoasă.
Pentru că ciulinele, cu toată forța lui, e frumos, cu o estetică aparte. O frumusețe geometrică, derivată din el însuși, fără să caute influențe exterioare. Iar asta e ceva spre care am tins întotdeauna: frumosul.
Mereu am avut nevoie de frumos. De cărți frumoase, de culori, de flori, de locuri, de momente frumoase. Mereu am căutat să fiu frumoasă, așa cum am înțeles eu treaba asta. Dar numai în momentul ăsta am înțeles de ce.
Frumosul nu e doar frumos, frumosul e putere sub o formă sublimată. Și cea mai mare putere a frumosului e să vindece.
Încet, tăcut, pe nesimțite, doar fiind mereu acolo, o prezență constantă în mediul tău. Nu contează cum se manifestă el- poate ca dragostea unui animal, un tabiet migălos și neabandonat, o floare, muzică… Frumosul e oriunde, și uneori se insinuează în viața fiecăruia dintre noi fără să bănuim măcar. Influența frumosului nu ține de timp, și cu atât mai puțin de spații, fiind o bulă universală, dar cu toate astea profund individualizată.
Mă uit în spate, la toate lucrurile întâmplate și pe care le-am făcut, într-un final, să doară mai puțin. Nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat fără frumos. Fără elementele inutile în aparență, dar care, puse cap la cap, m-au ajutat să-mi construiesc o rutină de zile bune, care au devenit, așa, niște markeri ai mulțumirii și împăcării cu mine. Fără pisici, cărți, cafea, jazz, scris, cer de un albastru perfect sau apusuri ideale. Toate lucruri total inutile pentru oricine altcineva. Toate lucruri frumoase, care să te facă să vrei să continui și mâine ce ai început azi.
Frumosul nu-i linear, iar vindecarea, cu atât mai puțin. Dar evoluția lor în continuă mișcare nu e altceva decât parte din șarm, din poveste. Pentru că nici frumusețea, nici vindecarea, nu vin cu goarna. Nu. Vin tiptil, pe vârfuri, și doar când știu că pot să apară, fără să fie respinse.
Dar avem nevoie de frumos. O nevoie aproape organică de a observa lumea din jur, de a ne împrieteni cu ea, de a găsi ceva, orice, care să ne facă să zâmbim măcar puțin. E același tip de nevoie pe care îl avem atunci când e vorba despre mâncare: nu putem fi bine, sincer bine, nici fără mâncat, dar nici fără frumos.
Pentru că asta e de fapt puterea pe care o are frumusețea: de a face lumea să zâmbească sincer, măcar pentru o secundă.
Dacă revin la botanica mea jumătate metaforică, jumătate concretă, un ciuline e stabil. Dacă îl vezi pe marginea drumului azi, va fi acolo cu florile sale mov și mâine. Îți trebuie un târnăcop, timp și energie să-l muți din locul său. Pentru că acolo trebuie să fie, pentru că are un rost. E mai mult rost într-o tufă de ciulini de pe marginea drumului neasfaltat al unui sătuc, decât în toți trandafirii din florării. Și întotdeauna vindecarea emoțională are nevoie să aibă un rost, nu doar să fie unul. Da, o margaretă e gingașă, delicată și fragilă. E frumoasă și curajoasă în toată fragilitatea sa expusă liber. Dar numai un ciuline stă cu adevărat mândru, așteptând curios și cu lumină-n toată ființa orice-ar avea să urmeze.
Mă uit spre ciulinii de pe drum, din câmp, și mă întreb dacă oamenii cărora le-am spus asta au luat-o vreodată de bună, nu doar ca pe o metaforă. Apoi îmi aduc aminte că, la fel ca în orice context asemănător, dacă ăsta e adevărul meu, atunci ăsta este Adevărul, de fapt. Și că vindecarea, povestea felului în care am reușit să fac, măcar pentru o vreme, durerile din suflet să nu mai doară, e povestea unui ciuline rătăcit într-un lan de maci și albăstrele. Că e doar povestea mea, că orice i-ar urma după e de trăit, nu de judecat.
De asta, oricâte plante s-ar mai descoperi și oricâte reacții controversat-mirate aș întâlni pe drum, rămân un ciuline. Pentru că vederea unuia îmi aduce aminte că dacă am putut trece o dată prin tot, o pot face din nou. De câte ori este sau va fi nevoie.
Pentru că nimic nu-i mai liniștitor ca un ciuline pe câmp, vara, iar frumosul are nevoie, măcar uneori, de stabilitate și firesc, de naturalețe, ca să existe.
Nimic mai simplu și, la sfârșitul zilei, nimic mai uman. Nimic de care să fie mai mare nevoie, de fapt. Și nimic mai aruncat în derizoriu.

Dystopia

ZVMTLU63PH-700x350

Imi beau cafeaua într-un second hand,
Vocea din cap imi zice “this is not the end”.
Vanzatoarea e pe jumătate absentă
Si, de fapt, nu e nimeni prezentă acolo,
Între toate hainele organizate intamplator.
Suntem doar niste obiecte de decor
Vii, cu aparențe dubioase,
Ce-ascund în carne regrete, frustrări și angoase.
Ma uit pe pereți și nu-i nici un ceas,
Zugrăveala căzută ma face sa ma-ntreb de ce am ramas;

Ultimul om de pe pamant,
Nu-i nimeni sa ma auda atunci cand cânt,
Nimeni in jur, doar ochi goi,
Nimeni care ar putea sa mai stie de noi

Anotimpul poveștilor a luat sfârșit
Cu primul scartait ascutit de poartă,
Cu prima stea care a rasarit,
Cu prima sclipire din ochi, subtilă formă de artă
Cu primul batran ce fuma hâtru ce-mi ieși in cale.
De-acum nu mai e loc de scapare, mult gri,
Ma vad un Hamlet pe tocuri, a fi sau a nu fi?

Imi fac curaj sa sparg linistea,
“Țineți și vieți?” intreb.
Vanzatoarea imi scoate cu ochii inima din piept
“De ce, vrei s-o vinzi? Du-te la amanet,
Desi nu se mai cauta, nu faci nici de un kent.”
Plec rumegand un gand venit dimineață,
Razand ca am vrut sa-mi cumpăr o altă viață.

Popi vorbesc de rai pe pamant, un joc
Mie raiul pe pamant imi pare lipsă de noroc.
Raiul meu pe pamant sunt bratele lui,
E un vis distopic, inaccesibil.
Asa ca am plecat in căutarea Iadului pe pamant,
O sa-l gasesc, domesticesc, și-o să-l fac locuibil,
Ca viata mea-i doar un vis imposibil