The most democratical asset

There’s something we all have. Each and every one of us, no matter where we live, our social status, skin color, or our finances. And that something is time. All of us, no matter how different our lives might be, share the same 24 hours a day, seven days a week. Or, how a good friend once told me, Beyonce’s day has also 24 hours, it’s all in how you use those hours.

And that was the point where I’ve clicked. I’ve never been an organized person, to begin with. My discipline was limited at Don’t miss the deadline. but I’ve never understood the people who got their whole days and weeks scheduled and planned. I mean… Why?

But one day came, and I discovered that behind all this is a simple answer, coming from another woman that’s dear to me: we need to be this organized because our minds are chaotic enough. And there it was, my simple, yet never really thought about it that way answer.

 Turning into an organized person is a whole journey. For me, at least. Personally, I wouldn’t be able to try and do this if I’d feel mentally unstable. Because it might be true that all of us have 24 hours every day, but what are we able to do with those hours is conditioned by a lot of factors.

Being diagnosed with a chronic illness or having mental health issues are two of the factors with the biggest impact on our time management. That’s why trying to become a better manager of your time in difficult times for your mental health will always fail.

And it’s not necessarily something about you. It’s about learning to cope with a condition that will impact everything: your priorities, your way, your pace of doing things, the way you manage your time, resources, and relationships. That’s why our journeys are so, so different, despite having the same amount of time.

It can be just as tough even if you’re not being affected by any medical condition, but you’re suffering because of instability. It might be caused by your job, or maybe your finances, your personal life, or even all at once. The main thing to be understood is that one can’t become an organized person in times dominated by uncertainty. And this has another reason that sounds so stupid that it’s actually true. Becoming an organized individual is a huge energy consumer. Huge. Especially if you’ve been used to roam around chaotically and get everything done, eventually.

This is something hitting me like…every two days. I look to my Excel sheet, I re-read the things I’ve said I’m going to do that day, and I’m just sitting there, like… No, I can’t do this. What on earth was on my mind when I got myself in it?

But then I just go, take a deep breath and do the things. Because I know how it used to be when I’ve lived in a chaotic loop. And maybe I can do better.

Because time is like money, it has to be budgeted. The big difference between the two is that not everyone has the same amount of money, but everyone has the same amount of time. Budgeting that universal amount of time, though, that’s a really personal job.

It’s personal because it takes a lot of discipline and will often force you to do uncomfortable things. Like going to bed earlier than you like to. But learning how to budget your time will also bring you good things. Like getting things done, the satisfaction that comes from getting those things done, and actual progress. Or like avoiding the burn-out. Because it won’t take you more than a week or two to test and see how many things you can put on your plate and keep them together. And knowing how much is too much for you is one of the most important things you need to know.

I know it’s this trend, to talk about self-care all over the Internet. And it is a really, really important thing, to take good care of yourself. But this is rarely all about taking long baths or buying pretty things. It is more about doing those uncomfortable things we keep postponing, even if we know those are the right things to do. Maybe being more careful with our money, or maybe our time. Organizing our wardrobe, or maybe eating cleaner. Going to sleep earlier, or maybe give up on that toxic job/environment we’re spending so much time on. But all these start with a small step, which often is called being honest with yourself. With the understanding of the fact that what we’ll do today will impact the person, we’ll be tomorrow. That you deserve a life with continuously high quality. And this is why, even though it is such a personal path to walk, you’ll never be able to walk it all alone. Getting yourself an accountability partner is the best thing you can do. Just make sure you trust that person and that their intentions on you aren’t evil. Because dealing with all the discomfort this kind of journey will bring isn’t easy. Not when you come from a place where you had to dive into the chaos to resist. But it is worth it, and getting to be in control when it comes to your time is a powerful move. It is self-love and self-care. And it totally is something you deserve to know how it feels like.

#pașii

ochii mei merg din reflex
spre masa noastră.
singuratică, pustie, înconjurată
de bandă marcatoare de interdicție.
flash-uri vin într-o clipire spre mine.
‘au venit fantomele-n vizită’, îmi zic
fără s-audă nimeni. ‘Mulțumesc’
e ce spun cu voce tare, cu zâmbet
unei casierițe nedumerite. oare
mi se vede zâmbetul pe sub mască,
sau contrastul cu ochii e nuanță trecătoare
cu vederea?

pașii lenți mă duc
spre o direcție clară, de
neexplicat altcuiva.
merg
pe drumul pe care-l simt
sub tălpi și mai ales sub
buricele degetelor, un drum
subiectiv, invizibil, clar, de necenzurat,
drumul meu.

drumul pe care merg n-are
o direcție aparentă, e-un drum
spre înăuntru, drum ghidat
de lună, stele, ape și păsări prădătoare.
pașii îmi lasă-n urmă culoare,
poeme-mozaic de pus cap la cap până
la o profetică dată viitoare.

în urma ta a rămas zațul
abstract al unei povești greșite
de la început până la capăt.
zâmbet amar la gândul că știam
că n-o să-ți fiu niciodată
ce ai avut atâta nevoie să găsești în Cealaltă
și totuși…am încercat.
am încercat, m-am jucat, m-am bucurat
de tot ce-a fost și ce mi-ai dat
știind că nu-s acolo să rămân.
nu-i loc sub soare azi de mândrii viciate,
de neputințe asumate, nici măcar
post-partum.

nu ți-am scris niciodată un poem,
ai rămas doar cu o scrisoare
dintre toți
doar tu nu ai putut să vezi
ce sălbatică tributară simțurilor stă
la pândă în spatele fetei
bune, retrase, mereu cu ochii triști.
și n-ai vrut s-asculți când ți-am zis
să nu riști.

ți-ai căutat liniștea, eu eram zbucium,
ai sperat la calm, eu eram oceanul
și ți-am tot zis, și-ai încercat
să-mi smulgi ce nu aveam de dat.
griul-șoricel plușat mi-a rămas pe retină,
nuanța și textura unei povești lacunare,
fără premeditare sau vină.

pașii mei legănați mă mână spre înăuntru
de dinainte să știu că mai există și-afară.
așa te-am folosit la zidit uși din mine
pe care le-aș fi deschis, chiar de-o să doară.

tu rămâi Ana mea cu ochii verzi,
bărbatul sacrificat de-o păgână
iar eu rămân femeia-hibrid, la graniță
între atingere și pulsație,
între calamitate și artă,
sora mai mică a timpului, cometă
ce trece, te-nsemnează, nu iartă, te-ngână
una căreia-i poți purta pică
dar pe care știi că n-o uiți niciodată
care-ți lasă suvenir felul în care
îți promite că rămâne, te mângâie și pleacă.
pleacă cum a venit, privind în zare peste ce te-ncearcă.
vine, îți arată ce poți avea și dispare.
ai fost pauza
drumului ei, ce trebuie mers în continuare
spre lună, spre stele, pe fir cald de soare.
în drumul ei disperarea nu-i o valoare.

#fractal

razele soarelui,
singurele care-mi mai mângâie fața.
aduceri aminte parcă
din altă viață, din viața altcuiva.
lipsă. împărțire care a dat cu irațional.

caut. știu pe cine,
dar nu știu unde. de fapt
nu știu dacă
o s-o mai găsesc vreodată
știu doar că
a existat. că am trăit-o.

pielii mele îi e dor de tine
știu că n-ajută la nimic,
dar încă își aduce aminte
că o iubeai, cum o iubeai.
cu ochii, cu degetele, cu buzele,
cu tot corpul, cu tot cel care
erai.

mi-ai aprins candelabre în privire
și am rămas să mă divid la nesfârșit,
pe un drum care nu știu
unde poate duce. lumină
când în jurul meu e întuneric,
dar nu e binecuvântare, nu-i
ceva despre care eu
să spun cuvinte.

luminez pentru cei din jurul meu
când e întuneric pentru toți,
dar nu e lumina din mine,
ci focul care mă forjează
când nu mă distruge lent
pe dinăuntru.

umblu pe un drum despre care
nu știu unde mă va duce.
am închis ușile de dădeau spre înăuntru
și umblu. caut.
m-am pierdut de umbra mea,
sunt străină de mine și m’afund.
merg pe drumul meu, dar nu știu unde duce.

știu că focul meu se vede numai
dinafară, cenușa
lui mă ține trează săptămâni,
amintirea aduce ploi
de lacrimi, vinovăție și neuitare
e joi. și doare tot mai tare…

și mai știu
că o să citești asta.
că o să zâmbești, așa cum o făceai cândva
și o să treci peste. o zi ca oricare alta.
la fel cum știu că am obosit s’aștept ceva
ce nu mi-e dat să vină.

tu ai plecat, eu am rămas
să mă descurc cu pierderea,
fractal
al unei galaxii în continuă ardere,
atom
al unei exasperări interioare
vecină cu disperarea
autodistrugerea nu mai e demult
la modă pe aici. efectul
s-a dovedit ca apa de ploaie pentru
ținutul iernii nucleare.

inutil. aștept
să nu mai doară,
să pleci din
interiorul meu. să am
nopți ale mele, cu dimineți
care să nu-mi spună după starea de pâclă
că te-am visat. iar.

aștept
ca pielea mea să te uite
iar eu să nu mai merg pe drumuri
pe care nu știu ce caut.
trebuie
să mă sinucid.

să omor partea din mine
care te caută, pe care
o dori și azi ca atunci.
acea parte din ce sunt
care se uită noaptea la cer
și-n loc de stele
se vede pe ea cu tine, privind spre ele,
împletindu-vă degetele
și tăcând de parcă ați avea o veșnicie
care v’așteaptă undeva, numai a voastră.
trebuie să mor, să pot uita de tine…