Basm contemporan

Image

 

Intr-o dimineata clasica de Cuptor cu parfum de iasomie, marele oras incepea sa se trezeasca la viata. Era asemeni unui urias somnoros, molesit de bataia soarelui ce

se-ncapatana sa arda-atunci mai tare ca oricand, dand peste cap ordinea fireasca a lucrurilor.

 Putea fi orice, mai putin o zi obisnuita, in care plictiseala si rutina ce-i confereau furnicarului imens de oameni in continua miscare o aura de implacabila fatalitate, un aer mohorat. Sau, in orice caz, ea n-avea sa i se lase prada. Cel putin..nu azi, asa ca-si lua pensulele, vopseaua si caietul, si pleca, lasand in urma ei sunet de tocuri si parfum de lamai.

 O chema Sonia, si-i placea sa-si fumeze tigara de foi din fiecare dimineata devreme, pe balcon, inainte ca toti ceilalti  sa se trezeasca. Era..nu stia nici ea prea bine cum. Iubita? Poate. Adica, se-avea bine cu toti copiii din bloc, niste pici haiosi care veneau mereu “la Soni” ca sa-si etaleze picturile si sa-i picteze pe fata. Daca te gandeai la ei, da, era iubita. Admirata? Ehh, aici nu-i asa de simplu. Daca te gandesti la toti cei care-o petrec cu privirea pe strada parca mangaind-o pana dispare din raza lor vizuala, desigur, puteai spune ca era chiar adorata! Sau poate.. invidiata, urata? Doar de femei, sau, mai

bine-spus, de cele foarte nesigure pe identitatea lor, care-o urau pentru nonsalanta cu care-si etala parul lung si ondulat, vopsit de una singura intr-o nuanta turbata de rosu, rochiile inflorate cu decolteu ametitor si zambetul larg, nonsalant, diafan. Nu stia prea bine cum o vedeau ceilalti, dar nici nu putea spune ca a avut prea multe framantari existentialiste pe tema asta. Stia c-are un quelque-chose al ei, un magnetism specific care atrage si seduce iremediabil.

Cumva, se simtea mandra de asta, pentru ca fusese mereu altfel fata de colegele de internat din liceu− cand ele invatau sa placa si sa se machieze cat mai elaborat, ea se descoperea ca pictorita si-i zambea larg intregii lumi. Acum, pleca sa picteze.

“Voi face ceva ce nimeni nu si-a mai imaginat pana acum si ma voi topi in povestea de pe panza” , isi spunea mergand entuziasta spre parcul in care isi gasea adesea inspiratia. Se aseza pe malul lacului, cum ii era obiceiul, si-si incepu opera pe care-o visase atata timp. Ajunsese la jumatate, ghidata parca de-un Altcineva, un Cineva molcom si rece. Era ca intr-o transa indusa de-un hipnoterapeut priceput− fuma, picta parca rupta de tot ce-ar fi putut fi in juru-i,  in ritmul unei muzici doar de ea auzite si zambind vizibil diferit ca-n alte dati, Si-ar mai fi durat o vesnicie poate, daca nu ar fi fost trezita.

-Hmm, interesant. N-ai un foc?

Il privi cu ochi mari, vizibil uimita.

-Crezi? Ba cum sa nu!

-Da, cred. Sunt sigur de fapt. De cand te privesc..nu m-ai bagat de seama, nu?

-Ufff..nu, sa fii convins. Si nu intentionat. Stii, cand pictez vad doar sevaletul. E lumea mea; se scuza ea cu-n glas molcom si-un zambet larg.

-Am observat, tocmai de-asta am si indraznit sa te intreb. Stiam ca altfel n-o sa ma vezi. Ala-i un Phoenix?

-Cu siguranta da! Cum ai ghicit?

– Destul de simplu. Stii, pari genul ce stie mai mult decat arata. De ce tocmai un Phoenix?

-Serios? chicoti ea asa cum facea cand se simtea flatata, in timp ce-l privea cum trage din tigara, vizibil ravasit. Imi aduce aminte de multe. Uite, avem pana si aceeasi culoare la penaj,  rase ea amuzata de absurdul situatiei.

Si, intr-adevar, era absurd. Inocentul necunoscut (care, in treacat fiind spus, ii parea Soniei mai putin inocent decat un lup pus paznic la oi) ii captase atentia de cand o oprise din pictat, ca apoi sa continuie  nestingherita, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, dar luandu-i totusi seama.

  Adevarul era ca, la drept vorbind, avea si la ce sa fie atenta− tanarul cu trup zvelt, mladios, fara a fi efeminat sau fragil, ochii migdalati, de-o culoare mieroasa, calda, arab pesemne, avea o voce blanda, calda, ce subjuga aproape orice femeie intalnita. Aproape. Pentru ca Sonia, un suflet cald de altfel, putea avea raceala unei ierni siberiene, numai

de-ar fi vrut.

-Nu esti de-aici, nu?

-Nu..am venit pentru prima oara.

-Stiam.

-Cum asa?zise el uimit.

-Simplu. Aici ma cunosc toti. De la teatre, festivale, vernisaje…Unde-i arta, sunt si eu.

Parea ca rolurile s-au schimbat, intr-atat era de subjugat de farmecele ei. Stia, de-aia plusa, continuand pe-un ton enigmatic :

-Nu te-ntreb cum te cheama. Te voi vedea maine aici? La 5.

-Da, sigur. De ce nu?

-Pentru ca esti nou. Am fost si eu noua. Vrei prieteni, stabilitate si pe cineva sa

te-ndrume. Nu-mi trebuie numele tau pentru asta.

 Ii spusese asta pe un ton soptit, in timp ce-si plimba degetele-i de portelan pe gatu-i masliniu. Terminase tabloul si trebuia sa plece, caci ziua era abia la jumatate. Ii zambi lung, lasandu-l in urma fericit, chiar daca stia foarte bine ca nu-l va mai vedea curand.

“Eh, asta e”, isi zise in vreme ce-i scria un ravas ticluit, la lumina chioara a unei veioze.

“Ii voi spune ca eu sunt Sonia, si pe unde umblu; ii va fi de-ajuns sa ma gaseasca…daca asta vrea.” medita la miez de noapte, in timp ce-si bea calma cafeaua.

     Avusese dreptate, cea care tocmai se incheiase fusese orice, mai putin o zi obisnuita, asa ca adormi indata, in miros de cafea dreasa cu whiskey, cu perdele trase, scaldata-n lumina selenara, nerabdatoare sa traiasca scenariul ce i-l pregatise marele oras pentru cea de-a doua zi, cu-n zambet larg si sincer pe fata, cu pielea arzanda. Fusese bine, si-asa avea sa fie mereu.

Serenitate

Image

Te-am intalnit intr-o dimineata greoaie,

Cand dezmierdai caldaramul cu pasii tai firavi.

Am trecut drept pe langa, si-am privit

Cum coada ochiului meu stang

Ti s-a oprit pe umar

 

Tu, ca un veritabil don juan,

Mi-ai dat o urma de parfum si-un zambet larg.

N-a fost de-ajuns, te-am cautat si alta seara

Prin gloata cu miros de scortisoara,

Care tocmai atunci se raspandea

care-ncotro.

 

N-am plans in perna injurand toti sfintii,

Dar nici nopti linistite n-am avut

Asteptand sa vina dinspre tine

O prima veste, ca un inceput

 

Si poate o mai asteptam si azi,

Capriciu de moment al vesniciei mele,

Cu zambet suspendat de fumul de tigara

Si ochii vii, scaldati de un apus.

 

Vorbesc cu demonii din mine si ma tem

Ca nu prea stiu pe unde te-am mai pus,

Naluca mitica, taina de nepatruns,

Ce azi imi defineste existenta

 

Mai existi?

Caci fiintez in nestire,

Fara macar sa ma gandesc la izbavire,

Inca recunoscandu-ti cadenta aparte

a pasilor in clape de pian, pe strune de vioara,

Mai simt si astazi cum ma infioara

Gandul ca tu ai putea fi aici, aproape,

Si vocea ta ca un varf de stilou

In care se-oglindeste acum o lume

Apusa azi, gonind spre nicaieri.

 

 

 

 

 

 

 

iar amintirea-i tot ce-a mai ramas,

Ecoul fad al unui pas, un biet acord de vals

Si e pierduta in uitare pe veci cheia

Spre mireasma-ti de tentatie si pacat,

Ascunsa dup-un paravan opac, o umbra de budoir

ce ma cheama la tine iar si iar..