#momente

câteodată, acasă e liniștea
care te lasă să fii cum ești.
de cele mai multe ori însă, acasă e
locul unde urechile aud sunete
uneori inexistente, mesaje
subtile din alte lumi, ochii
trag mereu priviri furișe,
așteptând, alături de mâinile încleștate
să se întâmple ceva. orice. așteaptă cuminți
neprevăzutul. răbufnirea.

câteodată, în mine se naște un gol.
gol de dor.
de cele mai multe ori, însă, doar doare.
golul din mine e fundătura
ce nu-mi dă răgaz sau scăpare,
deși încă îmi spun că n-ar mai fi
gol lăsat de-un trecător oarecare.

câteodată îmi aduc aminte de ei.
de toți bărbații vieții mele
și zâmbesc cu duioșie amăruie
peste umăr.
de cele mai multe ori, însă…regret.
regret că au vrut să mă facă
dintr-o femeie, o statuie.

câteodată, gândul meu merge
agale pe drumul lui Ce-ar fi putut fi.
de cele mai multe ori, însă, se-nvârte în cerc,
și derulează aceleași câteva secvențe
masochismul nu e doar al cărnii.

câteodată, mi-e dor ca unghiile mele
să lase urme pe spatele cuiva și să-i placă. să
mă strângă de gât înapoi, să
mă domine cât timp valul mă duce
acolo unde e nevoie de mine să fiu.
de cele mai multe ori, însă, știu
că sexul n-o să cumpere uitarea
pentru mine. va cumpăra în schimb
nemurirea. pentru el.
bărbații despre care scriu nu mor.
își iau
drumul stângaci spre altceva,
spre o altă dată.

câteodată, în timp ce adorm vreau
să mă simt dominată.
dominată de un alt om,
de un om în carne, oase și instincte neîmblânzite.
de cele mai multe ori, însă, închid ochii
știind că e doar un moment pasager,
volatil, nor pe cer.
și adorm. și, temporar, mor.
îmi văd speranța fugărind nostalgii pe tavan.
azi a fost altă zi în care
n-am putut pune emoțiile mele-n palme nimănui
am căutat iar sclipiri în ochii străinului
doar ca să mă pierd în notele parfumului
de noapte de vară cu fân și stele pe cer.
e-un alt an, un alt iulie, iar eu nu mai sper.

#arhitecturi

‘te-aș fi iubit prin toate cotloanele’, mi-ai zis,
dar ușa de la intrare avea lacăt
iar eu n-am ajuns cu mâna la stiva de chei.
încet, pe vârfuri. pitică în țara uriașilor,
saga fără de capăt.

copilul din mine umblă prin lume,
scotocind lacom după uși, ferestre, detalii
de care să se mire
și holuri. mai ales holuri. știe el
că acolo se pun bazele oricărei povești
chiar dacă geamurile n-au vitralii

cândva, a avut pe mână Paradisul. nu era
tocmai după colț, dar avea
gust de cafea lăsată să se răcească
și ciocolată cu marțipan dimineața. lumini
de apusuri și dimineți leneșe filtrate
prin perdele de ace de pin. avea
texturi de cărbune și gresie, miros
de nerăbdare care le vrea pe toate, acum.
acum era singurul lui timp acceptat
paradisul
avea holuri ca niște vene pe care
se vedeau ca niște cicatrici urmele
de siluete ce i se imprimaseră în tranzit.
câte corpuri, atâtea povești
câte povești, atâtea pulsații de viață
paradisul
loc unde viața se-ntâmpla pur și simplu
fără să dea cuiva socoteală.

dar
viață era și-n afara lui,
într-o zi, locatarii
au fost anunțați că li se pregătea
ceva. izgonirea.
lăsați
să se-mprăștie înspre oriunde, ața
care legase oamenii-n buchet
se rupsese pe nesimțite

de atunci
e totul ecou pastelat
al vuietului familiar ce însoțea
arhitectura subversivă din paradis,
loc ce nu mai e reperabil via GPS
formată din povești, senzații, contraste

și poate că tu
chiar m-ai fi iubit
prin toate cotloanele,
lângă toate scările,
m-ai fi lipit de toate intrările,
dar
paradisul a durat cât un vis
iar azi nu știu
ce coordonare a făcut
să te regăsesc exact atunci
când nu mai știam cum e
să pot să-mi fie dor de tine,
om
vestigiu al nostalgiei după un
paradis niciodată al meu, balon de săpun.

#surogat

când stai la masă
cu cei care te-au trădat
vezi.
vezi cât de singură ești de fapt.
vezi cât de puternică ești de fapt.
vezi cum totul se duce de râpă
și zâmbești. un zâmbet calm.
tu ai mai trecut cândva pe acolo,
și știi că, dacă te zbați, se
poate supraviețui. tremur.

uneori îți aduci aminte
de ce-ai pierdut în ger,
și zâmbetul se stinge în singurătate.
vina redevine cea mai bună prietenă,
plânsul ce izbucnește din spatele alunițelor
de pe gât, cel mai vechi cântec.
îți aduci aminte de mâinile
pentru a căror atingere ai fi putut
să dai foc lumii, să-ți vinzi sufletul,
dar pentru care n-ai putut
să taci.

acum, mâinile care te știau pe de rost
ating altă piele, iar tu
nu poți decât să te uiți cu ochi mari, plânși,
la crăpătura ușii spre înăuntrul tău
care se face tot mai mică zi după zi.
îți urli în vis toată furia și durerea
pe care nu le poți urla trează,
ultima martoră a ce a fost.

cade luna.
își lasă cu indiferență lumina rece
pe pleoapele tale care se zbat în somn.
iar visezi. îl ții în brațe, mai mult mort decât
viu. oricum
el n-a fost cu adevărat viu decât cu tine,
tot ce-a urmat e un surogat ieftin. diluare.
cade lumina pe tine, și dimineața,
când singura căldură pe care o simți
e a soarelui pe pielea ta,
știi că să asculți de vocea care urlă la tine
E numai vina ta și n-o să te iert niciodată!,

abia aia
e adevărata trădare. măcar tu
încă nu te-ai trădat pe tine.
sângele lor apă s-a făcut de mult, atunci
când și-au îmbrăcat ura în bune intenții,
dar tot atunci sângele tău s-a trezit
și-a început să fiarbă. aripile tale sunt lichide,
visele lor sunt iarba de pe morminte,
realitatea ta e descântec și culoare pură,
ai murit

în public doar ca să reînvii, să te clădești
în spatele ușii închise.
când îți cresc aripile, nu-ți mai pasă de convenții, te uiți la stele
și știi că timpul vine, te cheamă
să-ți aduni respirațiile
ca să poți să zbori odată cu zorile,
că uneori trebuie să-ți speli sufletul cu lacrimile,
să trăiești durerile
ca să îți reînveți potecile.
trebuie să pierzi tot ce erai
ca să devii cea care ești.