#insomnia

doctore, nu pot să dorm,
mă ține luna într-o parte,
îmi
agață de degete imposibilul
și-mi cântă de leagăn
în limbi neștiute

mă învelește în lumini
și umbre, reci, tăioase,
doar-doar
am să rămân lângă ea,
geloasă ca o amantă
a cărei primă tinerețe s-a irosit în van

luna nu mă lasă să dorm,
mă ține trează în căutarea
Acelui drum înspre acasă
și-mi amintește atunci când eu refuz
că-i vremea să mă uit spre înăuntru,
că eu port
deja în zâmbete și în priviri strămoșii

stai liniștit, doctore, n-am venit
nici ca să mă tratezi, nici să mă plâng,
insomnia
cu origine stelară, selenară
mi-e dragă, la fel de dragă ca iasomia.
nu-mi caut leac, îți povesteam doar,
pentru că știu că tot ce rămâne
sunt poveștile și-o adunătură de stele
așa că-ți spun povești în timp
ce ochii mei se plimbă printre ele,
trecând prin gardul rațiunii, din nuiele

#acasă

acasă e doar un cuvânt
de găsit în DEX,
cuvântul de la pagina 5.
sentimentul?
una din frumusețile spre care
nu mai există hărți,
de-ai uitat drumul. unde
te uiți când îți e dor de casă?

casă, acasă, loc.
ce faci în zilele în care
te-ai pierdut
de tine,
casa
te duce întotdeauna spre-năuntru.
care
cameră a inimii e camera ta?

vocea devine fir roșu, conector,
vocea
pentru care nu sunt destul niciodată
e vocea
tuturor bărbaților pe care i-am iubit vreodată,
și în primul rând e vocea ta, tată

privirea e un alt fel de atingere,
un mod nefiltrat de a spune
povești când îți e frică să deschizi
buzele, să lași
să zboare cuvintele păstrate înăuntru,
la căldură,
loc comod unde niciodată
nu intră nimeni neverificat

ce-o să faci
dacă într-o zi am să-ți spun
că drumul spre Ea e drumul spre tine
scos în afara ta, o punte
făcută din tot ce te-a făcut să tremuri,
din
groază și extaz, plâns și furie, râs
și neputință?

o să-ți mai fie casă cineva,
te-oi mai uita
la ceas când trebuie să pleci
sau vei rămâne, captiv de bună voie
în casa din carne cu gene mari
ce te privește drept în ochi și unde
se vorbește o limbă-n care nu se folosesc
deloc cuvinte, unde
blestemele se adună în zâmbete reci?
ce-ți trebuie să stai,
ce-mi ceri să pleci?

#falie

uși trântite. glasuri. același
zid de sentiment și sentimentalisme.
o frază, nouă cuvinte.
ruptura
crește, și tot crește, și crește.

între noi s-a așternut iarna,
femei
fiecare înfruntând propriul crepuscul.
patru litere cât o condamnare,
presiunea
de a alege: viața ta sau datoria?

neputința crește la sân
falii tot mai mari,
mai crude, mai de necuprins.
fiecare
plâns înăbușit, vorbă reținută se-așterne
literă pe certificatul constatator
al decesului legăturilor afective.

revendicările păstrate pentru sine opresc
orice posibilă reconciliere.
conflictul
erodează tăcut, conștiincios apropierea
dintre elevă și maestre.

oboseala de după plâns adâncește
prăpastia-n care aluneci singură
alege-te, dacă poți.
cine
poate trăi, în locul tău, de două ori?