#așteaptă

magia mi se adună în vârfurile degetelor,
mărgele de abac.
în mine e încă viu un miros de tabac
genele, pleoapele, gâtul tresar
imperceptibil împunse de ac

trăiesc lumea prin ochi.
prin buze, prin mâini, prin mișcări. adunarea
senzațiilor de proveniență anonimă.
strâng
povești, poeme și culori într-o vază
și le întorc lumii care mi le-a dat
cu aceleași mâini ce tremurau când le-am luat

mă pierd ocazional în deșirarea
unei narațiuni fără timpuri verbale sau leac.
privesc împrejur, mă întorc, mirarea
din ochii mei e vecină cu marea,
și numai înăuntru-mi văd rădăcina,
chemarea.
dincolo de nori, sub pământ, renegarea.

umblu pământuri străine
în căutarea locului în care să-ngrop
nume ce-au format lumi pentru mine,
rămășițe
de trecut făcut franjuri încă de când
era prezent. lipsa
obsesiei lasă loc
pentru păcate noi
păcate noi, păcat la singular, în doi

m-am întors la mine într-o dimineață
fără să știu măcar că pierderea de sub stern
era a mea de mine,
nu o pierdere de tine. așteaptă.
n-ai însemnat mereu ce crezi,
n-ai fost decât cei doi ochi verzi
ai rătăcirii aspre, grosolane
azi mă vezi în zare, copila
reîntoarsă la ea însăși,
victima
nesfârșitelor mitologii personale

#surogat

când stai la masă
cu cei care te-au trădat
vezi.
vezi cât de singură ești de fapt.
vezi cât de puternică ești de fapt.
vezi cum totul se duce de râpă
și zâmbești. un zâmbet calm.
tu ai mai trecut cândva pe acolo,
și știi că, dacă te zbați, se
poate supraviețui. tremur.

uneori îți aduci aminte
de ce-ai pierdut în ger,
și zâmbetul se stinge în singurătate.
vina redevine cea mai bună prietenă,
plânsul ce izbucnește din spatele alunițelor
de pe gât, cel mai vechi cântec.
îți aduci aminte de mâinile
pentru a căror atingere ai fi putut
să dai foc lumii, să-ți vinzi sufletul,
dar pentru care n-ai putut
să taci.

acum, mâinile care te știau pe de rost
ating altă piele, iar tu
nu poți decât să te uiți cu ochi mari, plânși,
la crăpătura ușii spre înăuntrul tău
care se face tot mai mică zi după zi.
îți urli în vis toată furia și durerea
pe care nu le poți urla trează,
ultima martoră a ce a fost.

cade luna.
își lasă cu indiferență lumina rece
pe pleoapele tale care se zbat în somn.
iar visezi. îl ții în brațe, mai mult mort decât
viu. oricum
el n-a fost cu adevărat viu decât cu tine,
tot ce-a urmat e un surogat ieftin. diluare.
cade lumina pe tine, și dimineața,
când singura căldură pe care o simți
e a soarelui pe pielea ta,
știi că să asculți de vocea care urlă la tine
E numai vina ta și n-o să te iert niciodată!,

abia aia
e adevărata trădare. măcar tu
încă nu te-ai trădat pe tine.
sângele lor apă s-a făcut de mult, atunci
când și-au îmbrăcat ura în bune intenții,
dar tot atunci sângele tău s-a trezit
și-a început să fiarbă. aripile tale sunt lichide,
visele lor sunt iarba de pe morminte,
realitatea ta e descântec și culoare pură,
ai murit

în public doar ca să reînvii, să te clădești
în spatele ușii închise.
când îți cresc aripile, nu-ți mai pasă de convenții, te uiți la stele
și știi că timpul vine, te cheamă
să-ți aduni respirațiile
ca să poți să zbori odată cu zorile,
că uneori trebuie să-ți speli sufletul cu lacrimile,
să trăiești durerile
ca să îți reînveți potecile.
trebuie să pierzi tot ce erai
ca să devii cea care ești.

#flashbacks

fiecare femeie are o parte

care visează, moștenită.
și cum originea e-o treabă complicată,
s-a întâmplat să mă aleg cu trei,
împletitură.

visez uneori.
vise vii, că am două vieți,
una aievea și viața din somn
și nu știu care dintre ele
mi-e mai viață.

visez diferit. diferit de la
perioadă la perioadă,
de la etapă la etapă,
de la azi la mâine.
cartografia imaterială a vieții mele,
visul.

și niciodată nu visez
alb-negru. am
vise în culori vii, aprinse, neon,
lumea din visele mele e o distopie
cu oameni reali, dar care a luat foc,
și pe care stropii de pastel n-o ajută.
tardiv…

visez oameni și locuri
visez întâmplări.
oameni pe care îi cunosc.
oameni pe care îi iubesc.
oameni pe care îi urăsc.
oameni pe care vreau să-i uit.
visez.

visez locuri în care-am fost.
locuri în care nu am fost niciodată.
locuri unde am ajuns pentru prima dată.
locurile în care m-a durut cel mai tare.
locuri unde a rămas captiv
ceva din mine.
ceva de neatins și care mă urmează.

visez lucruri care nu s-au întâmplat,
și lucruri care se vor întâmpla cândva.
am vise ce stau cu mine cu anii,
ca niște câini de pază,
dresați să nu piardă urma.
de ce tocmai ele?
de ce mă păzesc?
întrebări al căror răspuns nu-l merit.

visele mele sunt ceva magic, o magie
de-a cărei rețetă nu vreau să știu,
pe a cărei putere o simt
și pe care n-am de gând s-o pătez
cu jurnale de vise în care să încerc
să păstrez culorile, să conserv starea
și să ghicesc un înțeles
care oricum vine la mine când vrea

visele mele sunt cu mine mereu.
uneori
vin și-mi vizitează realitatea, am flashbacks
cu vise.
cu întâmplări.
cu amintiri.
cu tine.

nici nu mai știu unde e limita, uneori
când devin visele realitate și când
realitatea se joacă cu mine de-a visul.
slalom printre idei și culori.
dimineață.

visez uneori o tăcere,
copie a tăcerii originare
și sora tuturor ce i-au urmat,
tăcerea
ce e cu mine zi de zi
de atâta timp încât
o să mă-ngrijorez când nu o să mai fie,
tăcerea de când eram încă vie.

visez
cum mă întorc în aceeași noapte
după care nu am mai putut
sălta ochii spre stele.
simt că m-am pierdut, că nu
mai sunt ale mele.
visez cum te țin strâns de mână și tac.
cum mă uit în ochii tăi și apoi la stele.
ele sunt multe, iar eu am lumea la picioare
azi,
faptul că trăim sub același cer e nul

am văzut că pot fi sub același cer
cu oameni cu care nu mai împart de mult
nici măcar o frântură de realitate.
și deși încă nu pot trece mai departe,
deși încă am nopți în care visele
te aduc înapoi pentru câteva ore,
realitatea e ruptura ce încă doare

dintre vis și realitate, ea e mai blândă,
dar harta se schimbă în lungimi de secundă
când visul și realitatea schimbă locurile
și mă uit spre cer, gândindu-mă care sunt jocurile,
uitând să respir când încerc să pătrund rosturile
unor vise ca niște vrăji pe care uit că le fac,
unor culori vii de ale căror arsuri nu am leac,
unor zile în care nu mă-ntreb de ce tac,
unor nopți albe în care îmbrățișările-s
descântece, iod peste rana de o fac cuvintele
spirală de emoții împletită în propria minte
de o inimă care încă speră și simte.