magia mi se adună în vârfurile degetelor, mărgele de abac. în mine e încă viu un miros de tabac genele, pleoapele, gâtul tresar imperceptibil împunse de ac
trăiesc lumea prin ochi. prin buze, prin mâini, prin mișcări. adunarea senzațiilor de proveniență anonimă. strâng povești, poeme și culori într-o vază și le întorc lumii care mi le-a dat cu aceleași mâini ce tremurau când le-am luat
mă pierd ocazional în deșirarea unei narațiuni fără timpuri verbale sau leac. privesc împrejur, mă întorc, mirarea din ochii mei e vecină cu marea, și numai înăuntru-mi văd rădăcina, chemarea. dincolo de nori, sub pământ, renegarea.
umblu pământuri străine în căutarea locului în care să-ngrop nume ce-au format lumi pentru mine, rămășițe de trecut făcut franjuri încă de când era prezent. lipsa obsesiei lasă loc pentru păcate noi păcate noi, păcat la singular, în doi
m-am întors la mine într-o dimineață fără să știu măcar că pierderea de sub stern era a mea de mine, nu o pierdere de tine. așteaptă. n-ai însemnat mereu ce crezi, n-ai fost decât cei doi ochi verzi ai rătăcirii aspre, grosolane azi mă vezi în zare, copila reîntoarsă la ea însăși, victima nesfârșitelor mitologii personale
când stai la masă cu cei care te-au trădat vezi. vezi cât de singură ești de fapt. vezi cât de puternică ești de fapt. vezi cum totul se duce de râpă și zâmbești. un zâmbet calm. tu ai mai trecut cândva pe acolo, și știi că, dacă te zbați, se poate supraviețui. tremur.
uneori îți aduci aminte de ce-ai pierdut în ger, și zâmbetul se stinge în singurătate. vina redevine cea mai bună prietenă, plânsul ce izbucnește din spatele alunițelor de pe gât, cel mai vechi cântec. îți aduci aminte de mâinile pentru a căror atingere ai fi putut să dai foc lumii, să-ți vinzi sufletul, dar pentru care n-ai putut să taci.
acum, mâinile care te știau pe de rost ating altă piele, iar tu nu poți decât să te uiți cu ochi mari, plânși, la crăpătura ușii spre înăuntrul tău care se face tot mai mică zi după zi. îți urli în vis toată furia și durerea pe care nu le poți urla trează, ultima martoră a ce a fost.
cade luna. își lasă cu indiferență lumina rece pe pleoapele tale care se zbat în somn. iar visezi. îl ții în brațe, mai mult mort decât viu. oricum el n-a fost cu adevărat viu decât cu tine, tot ce-a urmat e un surogat ieftin. diluare. cade lumina pe tine, și dimineața, când singura căldură pe care o simți e a soarelui pe pielea ta, știi că să asculți de vocea care urlă la tine E numai vina ta și n-o să te iert niciodată!,
abia aia e adevărata trădare. măcar tu încă nu te-ai trădat pe tine. sângele lor apă s-a făcut de mult, atunci când și-au îmbrăcat ura în bune intenții, dar tot atunci sângele tău s-a trezit și-a început să fiarbă. aripile tale sunt lichide, visele lor sunt iarba de pe morminte, realitatea ta e descântec și culoare pură, ai murit
în public doar ca să reînvii, să te clădești în spatele ușii închise. când îți cresc aripile, nu-ți mai pasă de convenții, te uiți la stele și știi că timpul vine, te cheamă să-ți aduni respirațiile ca să poți să zbori odată cu zorile, că uneori trebuie să-ți speli sufletul cu lacrimile, să trăiești durerile ca să îți reînveți potecile. trebuie să pierzi tot ce erai ca să devii cea care ești.
care visează, moștenită. și cum originea e-o treabă complicată, s-a întâmplat să mă aleg cu trei, împletitură.
visez uneori. vise vii, că am două vieți, una aievea și viața din somn și nu știu care dintre ele mi-e mai viață.
visez diferit. diferit de la perioadă la perioadă, de la etapă la etapă, de la azi la mâine. cartografia imaterială a vieții mele, visul.
și niciodată nu visez alb-negru. am vise în culori vii, aprinse, neon, lumea din visele mele e o distopie cu oameni reali, dar care a luat foc, și pe care stropii de pastel n-o ajută. tardiv…
visez oameni și locuri visez întâmplări. oameni pe care îi cunosc. oameni pe care îi iubesc. oameni pe care îi urăsc. oameni pe care vreau să-i uit. visez.
visez locuri în care-am fost. locuri în care nu am fost niciodată. locuri unde am ajuns pentru prima dată. locurile în care m-a durut cel mai tare. locuri unde a rămas captiv ceva din mine. ceva de neatins și care mă urmează.
visez lucruri care nu s-au întâmplat, și lucruri care se vor întâmpla cândva. am vise ce stau cu mine cu anii, ca niște câini de pază, dresați să nu piardă urma. de ce tocmai ele? de ce mă păzesc? întrebări al căror răspuns nu-l merit.
visele mele sunt ceva magic, o magie de-a cărei rețetă nu vreau să știu, pe a cărei putere o simt și pe care n-am de gând s-o pătez cu jurnale de vise în care să încerc să păstrez culorile, să conserv starea și să ghicesc un înțeles care oricum vine la mine când vrea
visele mele sunt cu mine mereu. uneori vin și-mi vizitează realitatea, am flashbacks cu vise. cu întâmplări. cu amintiri. cu tine.
nici nu mai știu unde e limita, uneori când devin visele realitate și când realitatea se joacă cu mine de-a visul. slalom printre idei și culori. dimineață.
visez uneori o tăcere, copie a tăcerii originare și sora tuturor ce i-au urmat, tăcerea ce e cu mine zi de zi de atâta timp încât o să mă-ngrijorez când nu o să mai fie, tăcerea de când eram încă vie.
visez cum mă întorc în aceeași noapte după care nu am mai putut sălta ochii spre stele. simt că m-am pierdut, că nu mai sunt ale mele. visez cum te țin strâns de mână și tac. cum mă uit în ochii tăi și apoi la stele. ele sunt multe, iar eu am lumea la picioare azi, faptul că trăim sub același cer e nul
am văzut că pot fi sub același cer cu oameni cu care nu mai împart de mult nici măcar o frântură de realitate. și deși încă nu pot trece mai departe, deși încă am nopți în care visele te aduc înapoi pentru câteva ore, realitatea e ruptura ce încă doare
dintre vis și realitate, ea e mai blândă, dar harta se schimbă în lungimi de secundă când visul și realitatea schimbă locurile și mă uit spre cer, gândindu-mă care sunt jocurile, uitând să respir când încerc să pătrund rosturile unor vise ca niște vrăji pe care uit că le fac, unor culori vii de ale căror arsuri nu am leac, unor zile în care nu mă-ntreb de ce tac, unor nopți albe în care îmbrățișările-s descântece, iod peste rana de o fac cuvintele spirală de emoții împletită în propria minte de o inimă care încă speră și simte.
Lumea Lucretiei 