#epifanie

m-am intoxicat cândva cu viață.
nu știu când sau unde s-a întâmplat,
știu doar
că de la un timp îmi fuge prin vene
și-mi face bezele din când în când
pofta asta de a fi, de-a trăi.

uneori viața din mine mă face să fiu
o pisică.
leneșă, somnoroasă, cu capricii,
liberă doar când sunt legată de mâini,
când corpul meu întâlnește alt corp,
când mă plimb printre vicii,
femeie provocatoare în adormirea
bunei cuviințe printre cuvinte,
iar unii numesc asta feminitate.

lumea
e terenul meu de joacă,
bărbații
jucăriile din care am de ales.
“Deșertăciunea deșertăciunilor,
Totul e deșertăciune” îmi zic
oameni care citesc fără să înțeleagă
și așa e, da. totul e deșertăciune,
adică în van, adică degeaba
cu toată truda timpul, viața
continuă să curgă în aceeași direcție,
spre același fel de final, nu
încetinesc, nu se schimbă
indiferenți absoluți la orice formă de trudă.
deșertăciune, de ce mi te-ai arătat atât de clar?

Abordarea paternalistă în educație, sau despre neputința învățată

freelance-education-learning.jpg

Zilele trecute a fost Ziua Educației, prilej bun de reflectat la ce (mai) înseamnă noțiunea de educație acum, cu toate tipurile astea de educație și toată informația posibilă și imposibilă la buricele degetelor. Că, vorba aia, am auzit atâta de educație informală, non-formală, manuale alternative, activități extrașcolare cu rol în dezvoltarea personală a copilului, încât stai și te-ntrebi ce mai înseamnă, azi, educația. Asta impune să te uiți, întâi de toate, la cum se desfășoară procesul educațional acum, iar apoi la contextul în care acesta se desfășoară. Am 23 de ani, și constat cum pot vorbi, fără să forțez nota, despre un pe vremea mea, eu fiind în școală înainte de dominația internetului. Internetul a fost o revoluție care a modelat diferit generațiile mai mici, chiar și în raport cu generația mea, nu foarte bătrână, dar care a crescut în paralel cu dezvoltarea internetului, nu direct cu el la proporțiile și importanța de-acum. În contextul evoluției tehnologice și a avântului internetului, te-ai aștepta ca pedagogii ce se ocupă de curricula școlară să nu-l bage sub preș. Ori exact asta se întâmplă momentan- în spațiul public se discută despre interzicerea smartphone-urilor la școală, nu și despre potențialul lor de a fi integrate în procesul educațional. Elevii nu sunt învățați să separe sursele de informație credibile de bălării fără fundament, să folosească tehnologiile noi în avantajul lor, nu doar pentru Candy Crush și Facebook. Teoretic, aș putea zice că e vina profesorilor, dar nu e vorba despre vinovăție aici, ci despre neputință. O neputință învățată, acceptată de ambele părți, atât de cadrele didactice, cât și de părinți, și care vine din aceeași rădăcină: abordarea paternalistă a educației, de ambele laturi.

Care e treaba cu abordarea asta? Păi e simplu, și deloc benefic- toți așteaptă ca cineva, de undeva, o entitate abstractă și cu valențe părintești cum e Statul, Guvernul, Ministerul, Școala să le dea. Să le spună ce și cum au de făcut. Unii așteaptă să primească de undeva un cadru procedural atoatecuprinzător, care să le spună ce au de făcut în 99% din situațiile care apar în procesul educațional, alții așteaptă ca Școala să le educe și formeze copiii cu o implicare minimă a lor ca părinți în viețile propriilor odrasle. Până la urmă, ei se asigură că au ce mânca, ce îmbrăca, ce-ncălța, rechizite, acoperiș deasupra capului…elementarul. Ce, acum tot ei e nevoie să-i și educe? Păi dacă ei fac asta, Școala ce mai face? Profesorii ăia pentru ce sunt plătiți?

Și așa se ajunge, în timp, la o neputință învățată- adulții nu află că ar putea, dacă vor, să facă anumite lucruri, să cultive și deprinderi, nu doar capacitatea de memorare. Iar cei mici învață că ce i-ar interesa pe ei nu e relevant, nu se poate, e inutil și nu mai interesează pe nimeni altcineva. Practic, ambele tabere învață, cu argumente diferite în spatele ”lecției”, că nu se poate. E cam ca-n imaginea cu calul legat de scaunul de plastic- animalul poate pleca oricând de acolo, doar că el nu știe că poate. Așa, nici cadrele didactice nu știu toate că pot face ca programa să conțină și inserții de realitate- vezi exemplul cu integrarea Internetului și telefoanelor deștepte în oră, că tehnologia nu e bau-bau dacă vrem absolvenți conectați la realitate, și nici școlile de meserii nu sunt tabu dacă vrem, mai târziu, competență onestă pe piața muncii. De cealaltă parte, părinții nu văd, mulți dintre ei, ideea de parteneriat școală-părinte ca depășind zona de meditații și dus la deja anacronicele ședințe cu părinții, ședințe ce se desfășoară toate pe același tipar. Nu mulți dintre ei cred că o legătură amicală și onestă între părinte și profesorii copilului, în care să se ajute reciproc pentru binele elevului, e mai mult de o utopie propagandistă cu iz occidental sau ca pe ceva ce nu se poate pune în aplicare la noi. Evident, există nuanțe și excepții, însă masa critică pendulează între Asta nu e în programă (deci, ca atare, nu merită încercarea) și Lasă-l că de-aia merge la școală, să învețe, ce să-i fac eu?

Așa ajungem să ne plângem unii altora de inerția educației, de faptul că Nu mai citește, domne, nimeni în ziua de azi, deși e perfect fals. Tinerii, copiii, citesc în continuare, le place și sunt pasionați, vorbesc cu entuziasm despre cărțile pe care le-au iubit sau le-au urât. Dar șmecheria e c-o fac altfel față de generațiile mai vechi. Citesc altfel de literatură, Young Art-ul și literatura Fantasy fiind fruntașe într-un top al preferințelor, citesc peste 5 cărți într-o lună, cărți pe care majoritatea aleg să le cumpere, chiar dacă suma alocată lunar cărților nu trece de 100 de lei (sunt, majoritatea, elevi, să-i înțelegem!) sau, dacă nu au bani, le împrumută. Se citește altfel și pe genuri, 96% din respondente fiind fete, și pe medii sociale- urbanii citind în proporție de 66,6% comparativ cu cei 33,4% ai ruralului. Din asta se mai vede o treabă: accesul la informație și problema lui în mediul rural. Să vă spun acum și că cei mici văd în clasicii literaturii române lecturi greoaie, cu un mesaj perimat, și care ar trebui predați astfel încât să-i atragă, să îi facă să fie curioși. Citesc literatură română, dar o preferă pe Nemerovschi sau Binder lui Slavici sau Eminescu. Și motivul e simplu: sunt actuale, cu ele rezonează, căci le aduc în fața ochilor experiențe care, în 2017, sunt mai mult decât plauzibile. Și dac-ar fi doar asta schimbarea…

Dar profesorul nu mai e de mult vioara întâi când vine vorba despre recomandări literare. Mulți își aleg viitoarea lectură din recomandări sau după recenzii. Avem booktube, bookstagram, urmărim edituri și scriitori pe Facebook, profesorul e un element dispărut acum mult timp din ecuația credibilității și pertinenței când e vorba despre astfel de finețuri. La fel e și cazul familiei, ce știu ei care sunt noile tendințe? Pentru că, da, și-n literatură vorbim de tendințe și de mode, vremea autorilor canonici și eterni…a cam apus. S-au schimbat multe, și obiceiurile asociate lecturii sunt printre cele mai evidente dintre schimbări.

Mulți aleg să citească în format electronic, pentru că așa mai scutesc ghiozdanul de o greutate și uneori chiar și banii de cărți, e mai practic așa. Biblioteca? E codașă la popularitate în rândul micilor cititori, dintre care mulți o fac în confortul propriei case, ascultând eventual muzică ambientală, sau pe drum, în mijloacele de transport. Contrar a tot ce ne place să credem, foarte mulți dintre ei, cam 67% din respondenți văd lectura ca pe un hobby, ca o activitate dragă, ceea ce mă face să mă întreb: Nu cumva ne e mai simplu să-i acuzăm că sunt ignoranți și refuză să citească, decât să admitem că nu-i cunoaștem îndeajuns și că, poate, s-a schimbat cultura? Tot ce se poate, dar asta nu e decât o mică demonstrație de câte informații valoroase poate obține un cadru didactic cu un Google Forms, un grup de Facebook și câteva ore. Informații care pot avea o importanță enormă în felul în care respectivul profesor își va alinia cursurile nu la noțiunile pedagogice din facultate, ci la realitatea constituită din elevii săi. Lucru de departe mult mai important. Condiția de bază însă e una singură: să știe că, dacă el vrea, e simplu și se poate. Atât.

Și asta e zona educației banale, de masă, că dacă punem problema programelor de educație incluzive… Acolo, lucrurile sunt pe cât de complexe, pe atât de dureroase, segregarea copiilor în neuro-tipici și copii cu tulburări făcându-se, adesea, la fel ca luarea deciziei privind înrolarea celor mici într-o școală de masă sau în una specială: mai pe genunchi, așa, să nu deranjăm. E vorba despre pedagogi ce nici nu știu despre tulburarea elevului lor, nici nu întreabă părinții sau medicul copilului, nu se informează de nicăieri solid, tratându-l pe cel mic cum cred ei că trebuie, de cele mai multe ori cu neînțelegere și brutalitate. Și în ambele cazuri, firul roșu e anacronicitatea cadrului didactic îngropat de viu în hârtii de preaiubitul Minister, dar rupt de realitatea cotidiană a copiilor cu care interacționează zi de zi, depășit de doleanțele lor și de munca ineficientă, zadarnică, fiindcă ce s-a memorat forțat se uită-n grabă, și repetitivă. Poate că-i totuși cazul să nu mai așteptăm nici unii dintre noi să ni se dea, căci ni s-a dat destul. Ni s-a dat șansa de a vorbi aceeași limbă cu cei despre care pretindem emfatic că i-am forma ca adulți, șansă pe care nu știu să o fi avut vreuna dintre generațiile trecute de pedagogi sau părinți.

It takes two to tango

086d58f1be04066277ca24ddc4b9c845--tango-dance-dance-dance-dance
De cele mai multe ori, viața ne curge lin și fără incidente, dar din când în când, parcă tocmai pentru a ne arăta că suntem vii, vine o vreme despre care s-a vorbit și se va mai vorbi- vremea bilanțului. Dacă ar fi îmi fac socoteala, aș zice că cel mai important lucru aflat, sau, mai în clar, lucrul pe care-l simt ca fiind cel mai important din tot ceea ce știu, e reciprocitatea în interacțiune. Sau, cum zic anglofilii, it takes two to tango. Pentru că nici în tango, nici în viața cea de zi cu zi, mult mai lipsită de spectaculos, nu se poate întâmpla nimic bun fără reciprocitate. Iar de asta nu te convinge nimic așa cum o face o ruptură, indiferent de natura legăturii respective. Pentru că, și aici apare o problemă majoră ce ține de educația populației, relație nu are și nu trebuie să aibă doar o conotație amoroasă. Nu. Ai foarte multe relații cu foarte mulți oameni- cu tanti de la chioșc, care te anunță când au mai adus snacks-urile tale favorite sau îți oprește pâinea, cu poștașul, cu colegii de muncă, familia, persoana dragă, societatea. Alea toate-s relații și funcționează, cu mici variațiuni pe-aceeași temă, după aceleași resorturi.
Dacă aș găsi un fir roșu ce leagă toate rupturile din lumea asta, acela ar fi neprevăzutul. Nimeni, chiar dacă uneori simte că lucrurile nu mai merg așa cum obișnuiau s-o facă, nu va crede că acea relație va fi un eșec. Nu, a altora, poate, dar a lui ? În nici un caz! Asta le și face să fie evenimente dureroase fără excepție, indiferent de tipul de relație aflat în discuție, gândul că nu, nu ți se va întâmpla tocmai ție. Dar…
Pentru indiferent ce relație e nevoie de doi oameni. De doi oameni care să contribuie egal. Care să dea și să primească în aceeași măsură timp, energie, resurse, afecțiune, încredere, respect, grijă. Dezechilibrul apare atunci când cei doi își împart rolurile- doar unul dă și doar unul primește. Așa se ajunge la finaluri dramatice, presărate cu ranchiună și vorbe grele, de multe ori regretate ulterior. Prin împărțirea rolurilor. Pentru că, odată cu ea, apar alte două elemente- sentimentul de ”mi se cuvine” și sentimentul de ”așa trebuie/ e cel mai bine,” ambele la fel de sinistre și toxice pe termen lung. Dar, pare-se, e inflație de super-eroi, fiindcă văd tot mai mulți oameni care se avântă în legături unilaterale, oferind tot ce pot da la momentele respective, fără să privească sau să țină cont și de disponibilitatea celeilalte persoane, convinși că, prin generozitatea lor sufletească, vor face diferența. Ei cad primii în spinoasa capcană a relațiilor toxice, unde singurul deziderat al celuilalt e să profite de ceea ce oameni ca ei au de dat. Și, evident, sunt ultimii care aleg să renunțe la relația respectivă.
De multe ori e muncă de Sisif să-ncerci să te prinzi care-i cine. Până la urma urmei, și drumul spre iad e pavat cu intenții bune, deci de ce ne-ar mai mira viața? Cu toate astea, atunci când rămâi unul pe-un drum de doi, primele lucruri care te izbesc sunt speranțele. Sau, mai degrabă, ecoul lor asemănător cu cel al vaselor sparte. Pentru că ruptura nu e despre celălalt mai niciodată. Ne place sau nu, e despre noi, despre investiția noastră care-a falimentat. Despre cum credeam că vom fi mereu ca atunci când ne era bine, cum celălalt, acum parcă la ani-lumină de noi. Despre cum credeam că totul o să decurgă lin și la bătrânețe ne vom povesti nepoților la un ceai (ok, ok, poate dres cu o urmă de cognac, de dragul tinereții cândva sălbatice!) gafele și aventurile noastre, cu detașarea și nostalgia aduse de timpul ce-a trecut. Despre cum vom fi martori fericiți ai tuturor momentelor importante din viața celuilalt, cu sprijin necondiționat în caz de bucurie gălăgioasă și întristare mută. Nu mai rămâne decât furia născută din înșelare în urma rupturii, și ceva amintiri pe care, tot din furie și revoltă, le punem inițial în borcanul cu balast emoțional. Deși pe nedrept, pentru că vorbim de ceva diferit. Dar, din câte se poate băga de seamă, celălalt, partenerul de tango relațional, n-are nici pe departe un rol activ aici. Nu, el are doar o vină. Restul e doar al nostru. Speranțele, dorințele, așteptările, credințele noastre despre ce-ar fi trebuit să fie relația aia. Singura lui vină e că ne-a abandonat, sau, mai rațional vorbind, că a ales să plece atunci când a sesizat că o continuare a acelei legături i-ar face mai mult rău decât bine. Practic, îl învinovățim că a ales propria fericire în detrimentul confortului nostru. Sună ridicol și irațional, dar emoțiile sunt departe de sfera rațiunii umane, și e bine așa cum e. Ce ne-am face dacă și emoțiile am putea să ni le planificăm rațional? E drept însă că le putem gestiona rațional, ceea ce e normal și de dorit, dar e în același timp un proces anevoios, pentru că implică și impune renunțarea la ideea de trădare. Pentru că, inevitabil, se ajunge la un punct în care cel ce-a ales să plece este trădătorul, vinovatul, persona non-grata a vieții noastre, neglijând tot ce-a fost bun. Asta aparține acum trecutului, prezentul e dominat de dezamăgirea generată de gândului că n-am fost destul de…cumva încât să ne aleagă pe noi în detrimentul propriei vieți. Nu ne convine ideea că prieteniile, colaborările, relațiile amoroase au, de bine, de rău, o dată de expirare. Foarte bine, să aibă, dar nu ale noastre! Ale noastre trebuie să fie musai frumoase, armonioase, și să se termine, eheeee…undeva la bătrânețe, de preferat! Ceea ce pune reflectorul pe principalul vinovat din poveste (și, în treacăt spus, singurul real) : așteptările iraționale. Pentru că, în treacăt fiind spus, alergând după fericirea de inspirație hollywoodiană, uităm esențialul de clasele primare- timpul trece, oamenii se schimbă, ceea ce ne făcea bine ieri se poate să ne facă rău poimâine. Nimic nu e permanent, cu atât mai puțin relațiile interumane, și, cu toate astea, le trăim ca și cum ar fi, doar ca să cădem liber de pe norișorul pufos al iluziei că sunt statice, de neclintit în timp, că se vor transforma perpetuu fără să se rupă.
Așa ajungem să sfârșim posomorâți, cu un maldăr de sentimente negative la finalul fiecărei legături, cu starea naturală că nu așa trebuia să se întâmple de fapt și că nici unul dintre momentele bune împărțite de voi n-a fost mai mult decât o altă cărămidă pusă la zidul minciunilor celor multe. Nu zic că finalurile implică neapărat iertare, acceptare, pentru că eu însămi nu cred în asta. Ideea nu cred că e să uiți ce a fost sau să ierți persoana aia, cât în primul rând să accepți că ”Da, domne, s-a terminat, mergem mai departe !”. Cu asta pot veni și iertarea, uitarea, și tot ce mai vrei tu să vină, dar primul lucru de înțeles e că nimic din ce există nu e făcut ca să rămână. Nu există ”definitiv” decât în instanță și ficțiune. Oriunde altundeva e o minciună sfruntată, numai bună de aburit fraierii cu ea. Și n-o să fim niciodată bine cât timp nu pricepem că nu există un trebuie în interacțiunile cu ceilalți, că tot ce începe e menit să aibă un final și că oamenii nu-s pânze cuminți pe care să ne proiectăm noi filmele din cap și suflet. Abia atunci vom putea vorbi despre finaluri line, în detrimentul rupturilor bruște și dureroase cu care suntem, vai, atââât de obișnuiți. Deocamdată, însă, e nevoie de doi pentru un tango, dar suntem prea egoiști să-l mai vedem cu adevărat pe celălalt, iar când pleacă, din nevoia de a fi văzut, de a fi confirmat ca ființă, ei bine…tot noi suntem cei ce se supără. Curat egoism, monșer, dar vezi tu, oamenii sunt diferiți, există diferențe de grad, nu de natură, între eu cel de-acum și cel de acum 3 luni, între tu cel de-acum și tu cel de acum 3 luni. Cât despre diferențele de grad, nu de natură, dintre eu și tu, mai putem spune ceva, nu-s evidente ? Păi, în cazul ăsta, cred că e cazul să tratăm și relațiile dintre oameni ca fiind exact ceea ce sunt- hibrizii dinamici a două entități la fel de dinamice și instabile, fără să le punem în spate atribute ce nu le-au aparținut niciodată. Atunci și abia atunci când vom reuși asta, vom putea să spunem că, uman vorbind, suntem niște ființe evoluate. Până atunci însă nu suntem nici mai mult, nici mai puțin decât victimele propriei slăbiciuni, ale furiei ce ne roade când cel de lângă noi pleacă, și al așteptărilor ce nu vibrează cu natura și firescul lucrurilor, așteptări fabricate de om care se-ntorc, acum, împotriva lui. Ca întotdeauna în lunga noastră istorie, de fapt. Și atunci, de ce ne mai mirăm că monștrii de sub pat din copilărie au crescut cu noi odată și s-au transformat și ei în teama de singurătate, de abandon și de respingere? E doar mersul firesc al vieții…nu?