#subsol

otrava-mi iese din sistem
se mișcă lent, lent, lent.
se prelinge pe retină
scurgându-se prin colțul
ochiului care privea departe,
spre nu se știe unde.

văd și ce e, și ce
obișnuia să fie.
dispariții.
granița dintre bine și rău,
azi și ieri, s-a eludat într-o sclipire
ce-a aprins instincte crezute moarte, a
luminat drumuri ce nu știam că sunt
și m-a întors de unde plecasem
fără să spun cuiva pentru cât plec,
umblătoare de drumuri care nu se spun.

mă împart între Eros și Thanatos,
doi chiriași ce parcă au luat în stăpânire
subsolul. ultimul spațiu care-mi rămăsese,
desemnat de cine mai știe când sau cine
ca fiind al meu. l-au luat
fără să caute, sau poate
să-ntrebe: “Al cui ești, maică, tu?”. nu.

e contrast și inegalitate în mine.
subsolul mi-e năpădit de valuri,
de unde, umbre și texturi.
mă autodistruge și reclădește fiecare
reîmpărțire a subsolului. fiecare moment
în care văd clar.

e contrastul între ascuțimea claviculei
și moliciunea șoldurilor,
între asprimea prafului care se depune
și umezeala rănilor care-l primesc.
contrast fatal între rupturi de stofe
grele, vechi, opace și lumina
care-și forțează intrarea în văgăuni
unde i s-au pierdut și numele, și rostul.

e urletul din miez de zi,
neputința din fiecare dimineață.
și e tăcerea fiecărei nopți, rece și grea
ca o piatră de mormânt cu care
te obișnuiești așa, zi după zi.

e amestecul jumătăților.
câte jumătăți poate să aibă un întreg?
câteva infinități asimetrice.
am învățat
că mă compun din jumătăți aranjate
de un copil extraterestru schizofrenic,
care iubește culoarea și imprevizibilul,
iubește viața, apropierea morții și ruina.

sunt
un amestec de jumătăți disparate,
lăsate vraiște, gir la ultima reîmpărțire
între doi străini a unui teritoriu străin.
mi-am îngropat sacul cu cicatrici sub un pin
în mijlocul zilei, în soare. iau cu mine
doar bucăți. amintiri. jumătăți.
de oră, de an, de zi. segmente
care n-aduc înapoi ce putea fi.

de azi, copilul extraterestru schizofrenic
îmi prinde mâna pe care tot el a pictat-o
într-un șirag de apusuri șamanice,
intense și intruzive ca o încantație
de aducere a trecutului înapoi
și se plimbă cu mine
pe drumurile despre care nu se spune,
în drum spre zorii vederii limpezi
peste oameni, întâmplări și răni viitoare.

de azi, eu m-am născut din nou.
alt drum se cască-n jurul meu,
pe cât de lung, pe-atât de lat
și chiar de vreau să n-am păcat
e o idee prea târziu.

azi eu nu vreau, dar nici nu știu
cum aș fi, dacă aș trăi
fără chiriașii mei plecați și ei
la război, în timp ce stau pe loc
și rup pe rând bucăți din mine
doar ca să le arunce-n aer, bucăți
de ființă în bătaia unui vânt
ce altcândva-mi suna a neputință.

dar azi n-a trecut, azi e, și astăzi eu
plec ochii-n fața vântului, mereu
cu el în spate, norii sfârșitului cunună,
îmi merg drumul cu un copil străin de mână
și îl privesc, și-i cânt, și sper
că va vorbi, c-are să spună
ce vede-n drum, în oameni, ce adună
în ochi, în zâmbet, în vârful limbii.
e vineri, azi noi nu mai privim același cer.

spațiu

geamul ce dă spre Strada Speranței e murdar
Speranța nu mai stă acolo de mult.
e Strada Deznădejdii, colț cu Nostalgiei
de-acum.

e o stradă ca oricare alta,
și totuși e acea stradă
pe care viața mi-a demonstrat periodic
că bate ficțiunea tocmai fiind reală
și că realismul magic e în stradă.

are nume, prenume, emoție și umblă
teleleu pe cine-știe-unde, sub
atâtea înfățișări câți oameni
întâlniți într-o viață de om
care n-a uitat să trăiască viu.

acolo și doar acolo trăiește și el,
iar ce găsești între coperți e doar o copie fadă,
fațadă a întâmplărilor de aici și de aiurea.
pentru că limbajul omului e ficțiune de lunea până lunea,
născând întâmplări și mascând adevăruri
de când există lumea.

pe sub fereastra de la colț
trec oameni. multiversuri pitite
pe după aparențe încarnate
ce lasă loc de interpretări voalate; la ei
nimic nu e doar ce se vede.

în orice clipire e timp
care traversează vieți mergând
spre cine știe unde.
în fiecare gest, un spațiu.
teritoriu de graniță între
ce s-a făcut și ce s-a vrut,
orice tăcere, o moarte sub acoperire
și sub fiecare cuvânt se ascund blesteme.
sunt doar oameni vii, nimeni nu se mai teme

și dacă nimic nu-i ce pare,
gesturile organizează și asamblează
spații după spații, interacțiuni
ale oamenilor în carne și oase
unii cu alții și fiecare cu el însuși,
mai după tipar, mai în derivă,
fiecare gest trage după sine altul
ca o locomotivă balon de săpun,
îl fac și se evaporă până următorul
e măcar gata de drum.

prin geamul murdar se mai vede
doar realismul, că magia
a băgat divorț în piață.
nu se mai regăsea, se otrăvea
cu fiecare gest, clipire, tăcere
întâmplate cu el. lângă el.
l-a dat pentru ce-i promisese mafia,
dar dincolo de povești
se săturase să fie de fier
când focul din ea îi cerea
liniște și miros de crizanteme,
mătase și fulgi, bătaie cu perne.

și realismul cutreieră lumi
nemaigăsindu-și locul, spațiul,
că lumea lui se mărginește la cât întinde brațul.
se-ntreabă ce-nțelege magia din lumi,
dar magia a rămas în ea însăși
prea obosită să dispere,
prea cinică să spere,
se caută pe dinăuntru, a orbit,
toate lumile de afară îi par străine
ca o bucată ascuțită de grafit
și nu știe ce caută, că nu s-a mai rătăcit.
râde, respiră și expiră durerea, zicând
că ce-i magic n-are sfârșit
de fiecare dată când vede că ea
intră cu fiecare ploaie mai adânc în pământ.

între timp pe bulevard viața curge la fel,
doarme mărginit de cei mai anoști tei,
tăcerea lui e-o moarte prelungită
nu vrea să știe ce s-a ales de ei
doar doarme și respiră tragism peste
legiunile cu ochi goi ce-i întrerup intimitatea,
un fel de loc rău pentru oameni
ce-i trec fără să știe granițe despre care
nimeni nu știe să existe, volatile ca o boare
până să existe pentru orbi, se pierd în uitare
viața pe Dezamăgirii e la fel ca ieri,
nimic nu se-ntâmplă când totul dispare
și, cât nu trăiește, nimic nu moare.

Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, un roman cât un acasă


Ne-am întâlnit, clișeic și întâmplător, printr-o recomandare. Un prieten comun, cum s-ar zice. Inițial am fost intrigată, așa c-am căutat, ca o cititoare responsabilă și extrem de curioasă ce mă aflu, pe Google. Mare lucru n-a fost, însă, de găsit, așa c-am decis că merită citită.

Și nu mică mi-a fost mirarea să descopăr un roman…altfel. Pentru că Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, e un roman departe de a fi banal. De la scriitura caldă și tihnită, în perfect și cântărit contrast cu povestea pe care o spune, și până la marile, atât de marile teme despre care vorbește, e o carte ale cărei straturi se întrepătrund atent, echilibrat, fără disonanțe.

Nu-s o mare iubitoare a vieții la sat, dar pot da Cezarului ce-i al Cezarului: e, poate, cel mai bun roman despre viața satului. Satul se intersectează cu Istoria, cu Dumnezeu și, mai ales, cu indivizii, într-o poveste în care nu ruralul e vedeta, ci oamenii. Oamenii, cu toată încrengătura vieților lor, cu tot ce înseamnă rost, căutarea sau pierderea rostului, cu tot ce înseamnă emoție. Și asta fără să fie doar un alt roman despre țărani și pământ, o altă plictiseală înșirată pe multe pagini. Poate și fiindcă ruralul e doar un cadru, un context-pretext care facilitează și dă sens poveștii și, mai ales, rațiunii de a o spune.

E o poveste familiară, cu care probabil ne-am întâlnit toți cei ce-am avut vreodată legătură cu satele românești. Cu mici variațiuni ce țin de nuanțe, nu de fond, dar e puțin probabil să nu fi trăit sau să nu fi fost martori la derularea unei astfel de povești chiar noi, cei ce-o citim.

 E parte din farmecul cărții și ceea ce-i dă nota de tihnit, de acasă între patru coperți. Fiindcă așa cum există oameni-acasă, există, pentru unii, și cărți-acasă. Asta te face să te-ntrebi cât din poveste e, de fapt, istoria de viață a însăși autoarei, și cât e ficțiune.

Tocmai asta o face nepotrivită. Pentru că nu-i genul de carte pe care s-o iei la drum, să-ți țină de urât. Să mai citești câteva pagini în sala de așteptare, autobuz, metrou sau înainte de cine știe ce întâlnire. Nu. E o carte ce-și cere timpul ei, numai bună de citit cu pisica în brațe, în pat atunci când plouă, sau la cafeneaua ta preferată. O citești de drag, fără grabă, o lași să-ți fie un acasă literar, măcar pentru un timp. E, înainte de orice altceva, o carte-prilej-de-răgaz.

N-am să înșir X motive pentru care trebuie să o citești, pentru că nu cred și n-am crezut nicicând în asta. Am crezut întotdeauna însă în sinceritate, așa c-am să închei cu o confesiune: mi-e ciudă. Ciudă că n-am descoperit-o eu, de una singură, dar și că cel ce mi-a recomandat-o mă ghicește, în ciuda unei povești la fel de spinoase ca a romanului, atât de bine. Și e o ciudă ce m-a făcut să mustăcesc complice atunci când am terminat de citit ultimul paragraf, în liniștea casei. Pentru că de la un timp nici o întâlnire, nici măcar cea cu o carte, nu mai pare să fie la voia întâmplării, lipsită de rost.