#epilog

cerul scrie într-un alfabet nepământean
scrisori de-o moliciune tactilă
prin retină unei zile
ce tocmai și-a luat adio furiș.
cerul,
ca un balcon plat desfășurat,
o mare mută, albastră, fără briză
sau tactilitate.
biletul de dragoste al unei
povești cât o aripă de fluture.
orbire-n marginea luminii
puf răsfirat pe pleoapele lumii.

dacă aș putea să aleg,
aș alege să fiu o
scriitoare de epiloguri. bijutier
ce însăilează și dă altora
povești în loc de finaluri
de istorii
personale vecine cu nebunia în loc
de final.
oricum neprimit. dorit. căutat.

până atunci împart ca pe o pâine
cu lumea singurul final pe care-l am.
al meu. ăsta.
ăsta-i Finalul. cel de care
mi-am agățat perdele de fum, broderii
de vise, speranțe și argint viu. poate.
poate realitatea o să-mi spună
că a fost doar o păcăleală de 1 aprilie.
că i-a plăcut reacția mea și
a lungit-o.

ăsta
nu-i un final fericit
lumea mea nu-i făcută de Disney.
ăsta e doar un final, sinonim
cu o lungă, grea și-apăsătoare victorie.
ăsta e ultimul poem
mărturie a noastră. act
de deces și ceremonie de-ngropăciune.

chiar dacă noi nu mai există
decât în amintirea unei arhive,
oază de nostalgie, martor
al unui trecut perfect…
privit de la depărtare.
azi

prințul își caută locul sub soare,
împărțind numai accidental același cer
cu cea care-și găsea cândva regat
în distanța dintre brațele lui,
zidind din sclipirile ochilor ce o priveau
cu un amestec de dorință și melancolii
hotare rănilor de mai târziu

e mai,
și azi eu și cu tine
mai împărțim doar o amintire
și, dintr-o întâmplare-același cer.
e mai, și-am obosit
să mai încerc să sper.

#repetiții

mai naște-mă, mamă, o dată,
și ascunde-mă sub o piatră.
uită-mă acolo, lasă-mă
să văd cum trece pe lângă mine viața toată.

mai naște-mă, mamă, o dată,
că viața asta parc-a fost croită
după un tipar străin de mine,
și acum tot caut, și caut, și-as vrea..

mai naște-mă, mamă, o dată,
că viața asta nu a fost făcută
ca să fie a mea. am uzurpat-o
accidental și mă doare
stând să-mi iasă printre coaste,
mi se prelinge dureros prin coapse,
doar-doar își găsește drumul
spre cel a cărui viață trebuia
să fie de i-o și lăsam.

mai naște-mă, mamă, o dată,
că prea mă dor toate de parcă
aș fi o naufragiată
pe un pământ aspru și străin
al amestecului de vise care
nu-mi aparțin.

mai naște-mă, mamă, o dată,
că de la atâta durere
mi se cojesc aripile
care-mi dormeau pe omoplați.
mi se albesc nopțile
când stelele-mi ziceau povești.
adu-mi aminte, numai, de ce ești.

acum durerea a ras tot
și nu mai am nimic. doar amintiri
din viața asta care nu-i a mea,
dar nu poate să fi fost a alteia.
mică la fel ca un ban de pe tejghea
și grea.
grea ca toate vorbele pe care
le-am pus la păstrare
doar-doar nu o să le afle nimeni.

e mică și dureroasă ca o piuneză în călcâi,
și nu mă crede nimeni, poți să-mi spui
de ce-mi albesc nopțile,
de ce tac stelele,
de ce singurul zgomot vine
ca un blestem bătrânesc uitat, din mine,
și de ce îmi urlă corpul în somn
de parcă m-aș duce singură să mor.
spune-mi, mamă, de ce m-am uitat tocmai

pe mine, dintre toate
poveștile care trebuie spuse,
de ce nu mă mai pot vedea cu aceiași ochi
cu care văd în oameni binele.
spune-mi de ce mă doare
fiecare pas pe care-l fac
în locuri ce le împărțeam la doi,

zi-mi tu
de ce nu îmi iau locurile înapoi
să le revendic iar la singular,
de ce nu pot face din viață un acar
cu care să-mi prind șalul de povești
pe care le zic să-ți amintesc cine ești
dacă nu pot nici măcar
găsi o viață pe care
să o pot simți a mea.

e tot ce vreau, mamă,
să mă mai naști o dată
și atunci să stau la pândă
și să m-arunc în spinarea vieții
pe care o s-o simt a mea.
să umblu cu ea prin lumea mare,
să nu mai fie doar o întâmplare
deja extravagantul fapt că sunt.

vreau să mușc din ghearele timpului
ce au miros de iasomie și neputință.
să aduc înapoi orașul la unu,
întorcându-se spre indivizibil
chiar înainte de apusul sidefiu.

că viața, altă viață, îmi pulsează viu
sub stern. îmi tresare
în buricele degetelor ce ating pielea
moale și leneșă ca un vis nou-născut
în fiecare dimineață. fă-mi o favoare,
mai naște-mă, mamă, o dată,
că asta n-a fost decât o repetiție
pentru ce-are să-mi fie viață adevărată.

viaț’aia violentă, caldă, brutală,
care poartă culori strigătoare la cer
și nu vine niciodată în casă, că ea
se-ntâmplă ca o ploaie de vară,
doar afară.

mai naște-mă, mamă, o dată,
că mă erodează neliniștea
de-a nu ști dacă e bine viața mea,
dacă cine a găsit-o știe ce să facă cu ea.
și de nu poți să mă mai naști o dată,
atunci lasă-mă să o caut cu lumânarea
până o găsesc, de duminica până lunea,
călcând peste ce bombăne consecventă
toată lumea.

închide ochii, trage perdeaua,
și-o să îți arăt și ție când se-ntâmplă minunea,
că ai uitat să o vezi în sclipirea
de tăciune turbat pe care-o am în ochi
atunci când flăcări ies din mine
și visele-mi zboară, vibrând pe sub pământ,
tot mai departe, tot mai ale mele cu fiecare
gest, lacrimă, dor, furie oarbă, durere..cuvânt,
cu fiecare noapte albă-n care
plâng și tremur, înjur și scriu și descânt.

mai naște-mă, mamă, o dată,
că acum nu ne-a ieșit niciuneia din noi
și-ți simt vinovăția fără sens între ploi
ce cad reci din senin, lăsând nedumerirea
și câte un curcubeu din loc în loc.
știu c-a fost greu și prima oară,
dar trebuie, chiar trebuie, s-o mai luăm
de la capăt, de la un alt capăt, încă o dată.

De ce nu e “cool” sa te proclami nebun pe Internet

woman-3d-model-chris-nichols-ayco

Mare-i Internetul si multi au acces la el in toata splendoarea, as putea spune. Mai ales ca, de la un timp, privesc cu ingrijorare si-un vag sentiment de neputinta spre un trend internautic extrem de ilogic : toate meme-urile prin care oamenii se auto-eticheteaza ca ”psycho”, ”crazy”, in care cuvinte ca ”anxiety” capata o lejeritate, well…nefireasca. Si stiti de ce e ingrijorator ? Pentru ca din vechea stare de fapt, in care tulburarile psihice erau stigmatizate, blamate, bagate sub pres, am trecut intr-una mai grava cu mult- nu li se mai acorda importanta. Nu cea meritata. Azi suntem toti niste depresivi nebuni si anxiosi, cu tendinte psihopate si vocatie de criminali in serie. Sau nu suntem ?

Ei, hai sa va zic ceva. Suntem toate astea, insa doar in capetele noastre seci. Psihopatia afecteaza 2% din populatia globala. Anxietatea nu e doar neliniste. Depresia nu e tristete. Iar toate astea, adunate, nu duc la nebunie. Imi pare rau sa va zic, dar nu sunteti ”misto” daca va auto-etichetati astfel, marea majoritate lipsit de temei. Sunteti doar niste egoisti iresponsabili. Niste hoti. De ce? Pentru ca le furati depresivilor si suferinzilor de tulburari de anxietate ceva cu o importanta cruciala- credibilitatea.

Fiindca anxietatea nu-nseamna ce credeti voi. E o neliniste, corect, dar una care se-ntampla organic, cu gol in stomac ce se strange si urca pana spre stern, cu fata si palmele arzande, cu o vigilenta nenaturala, cu ganduri si scenarii de-un rau fundamental si ireparabil, cu impresia ca timpul sta-n loc si cu tahicardie. Acum parca nu mai suna atat de ”trendy” sa te declari anxios, nu ?

Restul exemplelor, cu ”paranoid”, ”schizo”, ”depressive”, ”psycho” sunt mult mai ample si mai grave. Simplul fapt ca nu ati cunoscut, majoritatea autosuficientilor ce se proclama singuri astfel, nici macar un pacient de care sa poti spune ca are un astfel de diagnostic, denota ca vorbiti si mult, si prost, si fara rost.

Asa se intampla decredibilizarea unor elemente ce-ar trebui tratate pe cat se poate de responsabil si uman. Un furt prin aplatizarea ideii ca oamenii aia traiesc o suferinta reala si imposibil de negat. Si e pacat. E pacat fiindca putem face altfel. Putem face mai bine. Pentru ei, suferinzii de aproape, si pentru noi.

E mai dezirabil sa ii lasam sa ne spuna ce-i face sa sufere, sa gasim un dialect comun si-o agora in care sa se expuna fara teama stigmatului judecatii atarandu-le deasupra capului.  E preferabil sa citim despre patologiile mintii umane, sa-nvatam sa le recunoastem. Nu sa ni le arogam cum ne dicteaza ”mood-ul”, fara cunostinta lor traita nemijlocit. Asta nu spune despre noi nici c-am fi misto, nici deschisi la minte, nici destepti sau la moda. Spune doar ca sntem niste oameni care vorbesc fara discernamant sau responsabilitate. Care nu stiu ca-s responsabili de ce scot pe gura. Si ca toate campaniile de constientizare or sa fie zero.

Pentru ca cei ce realizeaza magnitudinea problemei nu o sa se descrie niciodata ca segment al ei, iar inconstientii care o vad ca p-un trend nu se vor arata dispusi la schimbarea de optica.

Asa ca hai sa vorbim asumat si responsabil. Si sa ne gandim ca pentru fiecare individ care se descrie ca ”psycho” exista un om, undeva, care se intreaba cum o fi sa ai emotii. Pentru fiecare ”depresiv de chat” e undeva, cineva, un om care se-ntreaba ce rost mai are viata. Pentru fiecare ”feeling anxious” e pe undeva o persoana ale carei batai de inima o iau razna si care simte cum timpul si spatiul o strang. Inchipuie-ti. Incearca sa simti ca ei. Sa vezi viata prin emotiile lor. Si-apoi vorbeste-ne tuturor despre. Cu calm. Cu suflet brut. Cu intelegere, simt de raspundere si asumare. Hai ca nu-i greu! Sau…e? Asta, cititor drag, tu sa-ti spui…