Letter to my suicidal friends

If you’re reading this, just know that I’m sorry. I am sorry for having you put in front of such a radical decision. I’m sorry that the world hurt you so bad that it made you believe that there’s no other way. And I hope you’ll read this letter till its very end.

Life is a terrible adventure, indeed. It is such a terrible thing that, at the end of it, we’re all dead already, but living it is no chore. Being alive means a lot more than you’d possibly see right now. It means regular chances to discover new things, little things that could bring you joy. They call them days. It means that you can still hug your loved ones, and send a good thought to those which are no longer among us. It means that you can still do something to end the hurting. Something other than death.

I know it feels like a never-ending spiral, but the truth is it ain’t. The pain won’t last forever. Bad days won’t last forever. No matter how many of them you’ve had till now, keep in mind that they’re temporary. Remember the fact that blooming is always painful to the bud, but the flower is always beautiful. So beautiful, that the pain of blooming gets to be forgotten.

Now look in the mirror. Do you see yourself? Look with care. See your eyes, your neck, your lips, your fingers, your hair. See your eyelids, your skin, your smile, even if you are faking it right now. Take a deep breath, as you see your chest moving as you inhale the air. And, now, think about this: you’re just a little bud, in the middle of its blooming process.

It is ugly, painful, and seemingly never-ending. But it will end up soon, and you’ll get to have another perspective about this, once it is over. I know, from what I’ve lived so far, that to grow, you have to feel the pain. It hurts leaving behind things that you feel attached, but are no longer good for you. And when we talk about people, it hurts even worse.

I would want you to know one thing. Pain is temporary, but death is a one-time-only, permanent solution. I know you don’t really want to die, you just want the pain to end, but this way, the pain will only be passed to someone else. Usually to your loved ones.

It hurts us too, you know? Because, the way they know and can, the people who genuinely love you are holding your hand through your pain and hell. We try daily to be there for you, to say or do something that could make you smile, even if it is just a morning text or a song we’ve discovered and we think that you’d like.

And losing you would mean losing a part of our souls and this world’s sparkle, as well. We, the people who love and care about you, will be honest, we hate this dark tango, too. We know you’re harming yourself. We know that you’re fasting for days, to reach the perfect body. We know that you’ve been crying yourself to sleep over the same thing for weeks. We know, we care, we see you and we try to support you the ways we know best, as we talk about our hardships when you’re not there, to protect you, as we want to be strong for you, even if, at times, we struggle as well.

 But this happens only because we also trust you that you’ll become that person you were dreaming about when we were 10 and life looked easy and pretty and fun. Look again at yourself, and you’ll see how much of that road you’ve already walked, just look!

And that’s not even the end of it. Yes, the temptation of giving up is greater than whatever we might tell you, sometimes, but don’t. Please, don’t. You don’t have to give up on living. You don’t have to give up on hope, on loving, on expecting, on dreaming. You don’t have to give up at yourself. No matter how appealing this would possibly look.

There are so many places you would love, and you didn’t see them yet. So many people out there asking themselves if there’s someone like you even existing on this planet, and you will, one day, get the chance to discover them. The world is such a better place with you in it. With your imperfect, self-doubting, dreamer and hurt self.

Bad times don’t mean a bad life. You are strong enough to face them and capable enough to enjoy the good that is to come, knowing that you are worth it. Just be patient, as life has its own pace, and keep your faith grounded in the stars and the sound of the voices of your loved ones. And don’t be ashamed to tell us how could we help you to be effective, or to ask for professional help. If you feel like it and you’ll tell us, we will help you find the best mental health professionals, in order to see you thriving again.

Maybe you feel like you’re all by yourself, but you’re not. Everyone who has loved you is by your side, trying to help, as we all know that maybe not tomorrow, but the next month, the next year, the person trying to give up on life could be us. And no one deserves to get through all this by itself. We’re always here.

NOTE: IF YOU, OR ANYONE CLOSE TO YOU HAS SUICIDAL THOUGHTS, ENCOURAGE HIM TO GET PROFESSIONAL HELP. TALK ABOUT THIS WITH YOUR DOCTOR. WITH YOUR LOVED ONES. JUST DON’T HIDE. PLEASE. THERE’S NOTHING TO BE ASHAMED ON  STRUGGLING. SEEK HELP AND ENCOURAGE THE ONES AROUND YOU DO IT AS WELL. YOU MIGHT SAVE A LIFE THIS WAY.

#vulgară

mâinile ei pun totul la loc,
zi după zi, aliniază
totul din jur pe potriva
unei perfecțiuni steril-austere
de lume paradox, care trăiește
fără să i se întâmple vreodată
ceva. orice.

tălpile ei sunt croite
pe comandă pentru
bătut în lung și-n lat tot pământul,
pentru însușirea spațiilor care
intră într-un mariaj cu ea,
cu cea
care va face din ele tot atâtea acasă.

pe pielea ei, cea care
ar fi trebuit să adune numai cicatrici,
ca niște subtile medalii de război,
e azi teren de joacă.
umbrele nopții, reflexiile reci
se joacă prin constelațiile nefirești
de alunițe, bijuterii de melanină,
la fel ca niște pisici maidaneze
pentru care jocul e tactică de cucerire,
de stăpânit, de îmblânzit, de alintat.

cu toate astea, ea,
cea care ordonează lumea zi de zi,
nu-i decât o femeie vulgară.
vocea ei nu a învățat niciodată cenzura.
înjură, blesteamă, ceartă cu aceeași limbă,
în aceeași limbă
cu care te alintă, te sărută, te ridică.

limba aia…
jumătate paradox, jumătate contrarietate.
și când nu face nimic din toate astea, râde.
râde strident, râde tare, râde
bucurându-se de propriu-i râs,
de propria-i viață, de ordinea al cărei centru,
oricât de imperfectă ordinea,
oricât de imperfectă ea…e.

șoldurile rotunde sfidează obraznic
orice retină ațintită asupra lor,
stând pe loc, nemișcate.
nu se unduiesc în mers, nu se leagănă lasciv.
nu. doar există și, uneori,
sunt un suport pe care mâinile
pot conta pentru odihnă,
după ce degetele curioase-au atins totul,
pipăind lacome înainte
să pună părți de viață unde le e locul.
un fel de acasă somatic, mai jos
de cușca de os ce-adăpostește începutul

ea vede tot
binele și tot răul
din ceilalți, din lume, din ea.
nefiltrat, fără nuanțe care
să nu fi interferat deja
cu cea care se știe c-ar fi.
vede tot cu aceiași ochi
cu care, odată închiși, vede
trecutul cu toate ale lui,
ce-ar fi putut să fie, dar mai ales
ea vede tot ce va urma,
exact așa cum are să se întâmple.
uneori, viața îi închide ochii
să îi facă masaj la tâmple

aude ce-i în preajma ei,
fie că aude și cerne balastul
de cuvinte omenești,
sau poate chiar tăcerile lor.
trecerea timpului se-aude ziua,
atunci când soarele și siesta, tăcerea
opresc timpul pe loc.
e momentul
de preludiu provocator, insinuant,
pentru liniștea perfectă a nopții,
sub albastrul înnegrit al căreia
lenevesc opulent toate rosturile de pe lume,
la adăpostul unei luni a cărei rază de lumină
taie.
și taie-n întuneric, frică și regrete…

e vulgară în simplitatea ei,
pentru a cărei răstălmăciri îți trebuie
o mie de tălmaci bătrâni,
așa cum e vulgar un cer senin de vară.
seninul ei și liniștea o fac vulgară,
când râsul și parfumul de bujor
o fac să fie Ea a tuturor:
vulgară ca o femeie din popor,
deschisă și nițel cioplită din topor.

corpul și-l poate arăta oricui,
dar sufletul, lui dumnezeu. nici lui,
că cine știe ce-ar pricepe el
de ar vedea-o plângând în tramvai,
lângă bătrânii morți de vii,
săraci amari și muncitori de șantier,
cum a făcut adesea-n drum spre casă.
când ești femeie simplă, și ăl de sus te lasă..
sau cum ajungi să te zvârcolești noaptea-n pat.

ea…nu-i din fier.
ea e făcută dintr-un amestec deșănțat
de suflet, de magie, noapte și cântat,
e din blestem și pasiune modelată,
din lucrurile care nu se pot rosti vreodată.
se zvonește că e împărăteasa fără diademă
pentru că vulnerabilitatea ei e obscenă…
cel puțin atunci când nu-i jucată pe-o scenă.

#repetiții

mai naște-mă, mamă, o dată,
și ascunde-mă sub o piatră.
uită-mă acolo, lasă-mă
să văd cum trece pe lângă mine viața toată.

mai naște-mă, mamă, o dată,
că viața asta parc-a fost croită
după un tipar străin de mine,
și acum tot caut, și caut, și-as vrea..

mai naște-mă, mamă, o dată,
că viața asta nu a fost făcută
ca să fie a mea. am uzurpat-o
accidental și mă doare
stând să-mi iasă printre coaste,
mi se prelinge dureros prin coapse,
doar-doar își găsește drumul
spre cel a cărui viață trebuia
să fie de i-o și lăsam.

mai naște-mă, mamă, o dată,
că prea mă dor toate de parcă
aș fi o naufragiată
pe un pământ aspru și străin
al amestecului de vise care
nu-mi aparțin.

mai naște-mă, mamă, o dată,
că de la atâta durere
mi se cojesc aripile
care-mi dormeau pe omoplați.
mi se albesc nopțile
când stelele-mi ziceau povești.
adu-mi aminte, numai, de ce ești.

acum durerea a ras tot
și nu mai am nimic. doar amintiri
din viața asta care nu-i a mea,
dar nu poate să fi fost a alteia.
mică la fel ca un ban de pe tejghea
și grea.
grea ca toate vorbele pe care
le-am pus la păstrare
doar-doar nu o să le afle nimeni.

e mică și dureroasă ca o piuneză în călcâi,
și nu mă crede nimeni, poți să-mi spui
de ce-mi albesc nopțile,
de ce tac stelele,
de ce singurul zgomot vine
ca un blestem bătrânesc uitat, din mine,
și de ce îmi urlă corpul în somn
de parcă m-aș duce singură să mor.
spune-mi, mamă, de ce m-am uitat tocmai

pe mine, dintre toate
poveștile care trebuie spuse,
de ce nu mă mai pot vedea cu aceiași ochi
cu care văd în oameni binele.
spune-mi de ce mă doare
fiecare pas pe care-l fac
în locuri ce le împărțeam la doi,

zi-mi tu
de ce nu îmi iau locurile înapoi
să le revendic iar la singular,
de ce nu pot face din viață un acar
cu care să-mi prind șalul de povești
pe care le zic să-ți amintesc cine ești
dacă nu pot nici măcar
găsi o viață pe care
să o pot simți a mea.

e tot ce vreau, mamă,
să mă mai naști o dată
și atunci să stau la pândă
și să m-arunc în spinarea vieții
pe care o s-o simt a mea.
să umblu cu ea prin lumea mare,
să nu mai fie doar o întâmplare
deja extravagantul fapt că sunt.

vreau să mușc din ghearele timpului
ce au miros de iasomie și neputință.
să aduc înapoi orașul la unu,
întorcându-se spre indivizibil
chiar înainte de apusul sidefiu.

că viața, altă viață, îmi pulsează viu
sub stern. îmi tresare
în buricele degetelor ce ating pielea
moale și leneșă ca un vis nou-născut
în fiecare dimineață. fă-mi o favoare,
mai naște-mă, mamă, o dată,
că asta n-a fost decât o repetiție
pentru ce-are să-mi fie viață adevărată.

viaț’aia violentă, caldă, brutală,
care poartă culori strigătoare la cer
și nu vine niciodată în casă, că ea
se-ntâmplă ca o ploaie de vară,
doar afară.

mai naște-mă, mamă, o dată,
că mă erodează neliniștea
de-a nu ști dacă e bine viața mea,
dacă cine a găsit-o știe ce să facă cu ea.
și de nu poți să mă mai naști o dată,
atunci lasă-mă să o caut cu lumânarea
până o găsesc, de duminica până lunea,
călcând peste ce bombăne consecventă
toată lumea.

închide ochii, trage perdeaua,
și-o să îți arăt și ție când se-ntâmplă minunea,
că ai uitat să o vezi în sclipirea
de tăciune turbat pe care-o am în ochi
atunci când flăcări ies din mine
și visele-mi zboară, vibrând pe sub pământ,
tot mai departe, tot mai ale mele cu fiecare
gest, lacrimă, dor, furie oarbă, durere..cuvânt,
cu fiecare noapte albă-n care
plâng și tremur, înjur și scriu și descânt.

mai naște-mă, mamă, o dată,
că acum nu ne-a ieșit niciuneia din noi
și-ți simt vinovăția fără sens între ploi
ce cad reci din senin, lăsând nedumerirea
și câte un curcubeu din loc în loc.
știu c-a fost greu și prima oară,
dar trebuie, chiar trebuie, s-o mai luăm
de la capăt, de la un alt capăt, încă o dată.