#sălbăticiune

în fiecare dimineață o rază de soare,
aceeași,
străpunge cutele draperiei,
și murmură ironic
în timp ce crestează sub pleoape
ca-ntr-un catastif avangardist;
mda, tot aici ești și azi.

în fiecare noapte, razele lunii,
niciodată aceleași,
alunecă lent, strecurându-se prin
sticla murdară și bătrână a ferestrei,
stabilind un contact direct, necenzurat,
cu pisica
ce se odihnește torcând
în zona gri dintre cristalin și retină,
și șoptindu-i încet, cu glas de descântec:
poate nu azi…poate că mâine. așteaptă.

în ochii fiecărei femei
doarme câte o pisică,
nu se știe
când și de ce s-au furișat acolo,
doar sunt.

câte femei, atâtea pisici.
sălbatice, dorm în spatele pleoapelor
și se trezesc doar uneori, ca niște
zeițe ce-au primit ofranda preferată.
atunci se dezmorțesc, adulmecă și pleacă

uneori, pisica se trezește în
liniștea de abis feliat a amiezii,
între două valuri de căldură.
abia atunci nu o mai sufocă nimic,
abia atunci poate să respire
și să își ascultă ghearele pe ce prinde-n cale.

și sunt tot felul de momente.
de ‘nu trebuie să’, moștenite
din mamă în fiică, din bunică-n nepoată,
din vecină-n vecină,
care o fac să dea ochii peste cap și să ofteze.
nici unei pisici nu-i place să audă așa ceva.

uneori pisicii i se dilată pupilele
ca într-o matrioșcă. de obicei atunci
când zărește ceva ce i-ar plăcea;
ascute ghearele, se întinde ca după somn
și pleacă interesantă după cel
despre care a văzut, a simțit
că știe și poate să îi dea
prilej de alint fără să strâmbe din nas.

dar e un joc periculos
atunci când senzualitatea-i e
terra incognito, când
trebuie să dărâme dintr-o mișcare
fiecare
‘nu așa face o domnișoară sau o doamnă…’
inserează aici toate lucrurile despre care
ți s-a zis că nu se fac așa
cum le simțeai că trebuie să se facă.
și apoi adaugă toate acele lucruri
despre care nu se vorbește nici măcar în glumă.
‘e vulgar, o femeie adevărată nu vorbește așa!’
îți zic celelalte femei din viața ta
zi după zi, an după an, degeaba.

pisica scoate un mieunat ostil
și recunoaște tot.
că-i e dor să fie strânsă de gât,
că un sărut face cât o duzină de discursuri
îmbibate în sirop de căpșuni,
că noaptea e anotimpul ei, al cincilea anotimp,
al orașelor goale și corpurilor lipite,
al respirațiilor perfect sincronizate
în liniștea de pahar de cristal a nopților.

că stelele de pe pielea sa nu-s acolo
degeaba, sau ca să-i zică alte pisici
că o fac specială. nu.
ele sunt acolo să fie descifrate,
unite în tăcere, în vârful limbii,
parcurgând fiecare centimetru ce le separă
așa cum parcurgi un grimoire.
cu pasiune, teamă și mirare.

pentru că, în fiecare femeie
e o sălbăticiune, o pisică,
pe care mai niciodată n-o ascultă.
care știe.
știe când oamenii vând povești
despre tărâmuri care nu există
și fapte care n-o să se întâmple nicicând.
știe când ceva îi strică matematica,
deranjând haosul universal în care
s-a născut gata să toarcă, să se alinte,
să doarmă și să lupte.

și-o vezi peste tot. ea e
în felul în care i se luminează ochii
când face ceva ce chiar îi place.
după cum merge atunci
când se duce exact în locul
în care știe că n-ar trebui să se ducă.
după
cum lasă cuvintele afară la joacă,
cu apăsări de limbă pe silabe
și zâmbet răsfirat în colțuri
de gură și de ochi.
e tot ce simte și ce dă
lumii amanet pentru încă o zi,
și felul în care se bucură de ea însăși,
de corpul despre care
i s-a tot zis că e motiv de rușine și vină.
după cum scoate limba spre societate
și face tot ce știe că are nevoie să facă,
indiferent că societatea o aprobă sau
se uită spre ea dezaprobator, măsurând-o
de sus până jos, cu ochii-i goi și chiori.

ea știe
exact ce-i place, ce-i trebuie, ce vrea,
și nu va face altceva decât să caute
până găsește destul de bun-ul
care e așa cum știe ea, nu celelalte femei,
că e neapărat să fie.

și, chiar așa stând lucrurile,
n-ai nicăieri un echivalent
felin-feminin
al haitei. și cum ai putea?
când haita ta și patria ta
în miniatură ți se zice c-ar fi
doar cei cărora le porți de grijă și pe care
îi aduci plocon lumii?
cum ai putea numi haită
o adunătură de neajutorați și dependenți?

pisica nu-i individualistă.
nici femeia nu-i tocmai cioplită
din singurătate și tutun, deși
îi poți citi în aceiași ochi în care îi citești
pofta cu care mușcă din el și din viață
și prețul plătit cu camătă pentru
vechi și amar-acrișoare singurătăți
în care pe clavicule i s-a pus praful,
iar peste ochi, vălul cu care s-a învelit pisica,
doar-doar n-o mai vedea toată suferința
plătită degeaba.
pentru că o sălbăticiune nu poate fi
îmblânzită. poți, cel mult,
s-o păcălești. s-o capturezi.
dar ai simțit vreodată distrugerea cu care
o sălbăticiune mușcă din aerul cuștii?

Magie alba, magie neagra

C__Data_Users_DefApps_AppData_INTERNETEXPLORER_Temp_Saved Images_15032658_10154823725184903_8367510184075975523_n_png

In ultima vreme, afara a inceput sa fie la fel de colorat ca-n capul meu, ceea ce nu pot spune ca-i bine sau rau, cat ca-i ciclic, firesc. Doar e toamna, nu ? Si toamna e despre nuante. Sau si despre ele, daca nu mai ales despre ele.

Judecam acum ceva vreme la Cutia Pandorei, elefantul din camera despre care nimeni nu vorbeste de buna voie- a fi destul. Niciodata nu cred sa fi existat 3 cuvinte care sa fi facut mai mult bine sau, din contra, mai mult rau de-a lungul si de-a latul timpului si pamantului. A fi sau a nu fi… destul. Destul de buni, frumosi, eleganti, competenti, bogati, relaxati, ca sa para ca toate astea ne vin natural, ca respiratia, de inteligenti, cititi, amuzanti, seducatori…si lista poate sa continue mult si bine. Intr-o lume dominata de un imperativ tacit al fericirii, al unei fericiri egotice, care depinde exclusiv de tine si de alegerile tale, in care nu ne dam voie sa avem alt fel de emotii in afara celor pozitive, intrebarea “Sunt eu destul de buna?”, citita ca “Sunt eu destul de buna pentru a fi fericita?” devine un infern intim si banal al fiecaruia, ceva ce nu mai mira pe nimeni.

N-am fost niciodata cea mai, si vreme buna mi-a fost greu sa ma raportez la mine ca fiind destul. Poate n-as fi reusit nici acum, daca timpul si ce mi-a adus cu sine nu mi-ar fi aratat ca problema mea e, de fapt, una de definire. Ca la intrebarea “Pentru ce sau cine sa fiu destul?” raspunsul nu-i societatea, ci… eu. Ca, inainte de orice altceva, trebuie sa fiu destul…pentru mine. Destul de inteligenta, buna, implicata, relaxata si oricum mi-ar mai fi dat prin cap sa fiu. Ca doar asa pot fi si pentru ceilalti. Ca…gresisem poteca.

E simplu sa te ascunzi dupa nu sunt destul de, e un refugiu elegant. Iti repeti ca nu esti destul de paana cand te impaci cu ideea unui posibil esec, fiindca si asta-i alt tabu mut. Trebuie toti sa avem succes, si toti fara sa para ca ne straduim prea tare. Si, ca orice moneda, nu sunt destul de are si partea lui intunecata, in care submineaza constant evolutia, in care macina increderea, de obicei in formare, in care face ca nesiguranta sa devina o constanta a celui ce se intreaba: Oare nu cumva e vina mea, nu cumva nu sunt eu destul de… ?

In conditiile astea, sa ai oameni in jur care sunt destul in primul rand pentru ei insisi e o experienta pe care-o banuiesc destul de apropiata de cea a vietii printre extraterestri- te uiti la ei, seamana cu tine, pare ca aveti aceleasi obiceiuri si ca vorbiti o limba comuna dar, cu toate astea, chiar nu-i poti intelege. Deloc. Si te tot intrebi ce au ei si nu ai tu. Tot la gara lui destul revii, asa cum toate drumurile duc la Roma.

Pe fundalul asta, sa te trezesti intr-o dimineata si sa ajungi la concluzia (sau epifania?) ca esti destul, e de-a dreptul o declaratie de independenta, un moment de eliberare. Pentru ca, atunci, incep sa se intample lucruri. Sa vezi diferenta intre a fi exigent cu tine si a fi aspru, intre a fi bland si a fi delasator, a avea grija de tine sau a folosi grija de sine drept refugiu de izolare in fata tuturor lucrurilor pe care nu vrei sa le faci de fapt. Inveti cate ceva si despre valoarea lui nu, un alt tabu al zilelor noastre. Cand muti focusul dinspre ceilalti, o masa difuza, cum o sa constati, spre interior, abia atunci devii liber. Cand intelegi ca sa fii bine tu cu tine e o necesitate vitala, nu egoism, asa cum te-ai tot mintit.

Cuvintele sunt magice, tocmai fiindca poarta-n sinea lor atatea nuante. Pentru ca gandim preponderent in cuvinte, iar limitele realitatii noastre sunt cele a ce poate exprima coerent limbajul nostru. Niste instrumente magice, incarcate de sensuri, simboluri, si unele chiar cu ecou de incantatie. Prin extensie, a sti sa le manuiesti e o putere, iar oamenii care au primit-o nativ, sunt oameni magici. Dar poate cei mai magici oameni sunt cei care au inteles ca adevarurile nu sunt obligatoriu posibile de pus in cuvinte, ca pot si vor exista mereu nuante ramase pe dinafara intre ceea ce spunem, fie ca ne spunem noi noua sau noi celor din exteriorul propriei persoane, si adevarul asa cum e el.

S-a vorbit si o sa se mai vorbeasca multa vreme despre ce e fericirea si ce inseamna a fi destul, doua treburi care sunt, in esenta lor, destul de difuze incat sa permita polemizarea in voie mult timp de-acum incolo. Dupa logica utilitarista, fericirea e ce faci tu pentru tine ca sa-ti fie bine. Bine, adica: sa ai un job bine platit, o casa frumoasa, vacante reusite, o viata sociala activa, cateva cauze la care aderi si pentru care te implici activ, o familie frumoasa si un corp sanatos si placut estetic. Ceea ce aduce o tona de presiune cu sine, pentru ca om sa fii ca sa le faci pe toate, si retorica lui a fi sau a nu fi destul. Libertatea vine in momentul in care intelegi ca a fi destul, la momentul respectiv, pentru propria persoana, nu inseamna stagnare, asa cum a nu fi destul  nu inseamna progres. Dar  nu vine degeaba, cere curaj, deschidere, sinceritate si asumare la schimb.

In conditiile astea, cei mai puternici oameni, dar si cei mai magici, au sa ramana cei care au experimentat ambele fatete ale lui a fi destul. Cei care au reusit sa se aleaga pe ei in detrimentul unei mase ipotetice pe care trebuie sa o multumeasca. Care au rupt cercul si isi urmeaza propriul ritm de evolutie, de dezvoltare, fara sa se mai judece pentru fiecare mica  sau nu-chiar-atat-de-mica greseala pe care o fac. Cei care au inteles ca libertatea vine atunci cand alegi sa-ti fii destul si, odata cu ea, si puterea. Care stiu cat de subtire e linia intre a fi si a nu fi destul, si ca, daca vrei sa ramai destul pentru tine, o sa ai constant de munca, fiindca nu-i asa, ceva ce vine de nicaieri, se intampla o data si gata, e de tot. Si cea mai buna parte e ca, in aceeasi logica utilitarista, unul dintre oamenii astia putem fi fiecare dintre noi, trebuie doar sa stam un pic de vorba sincer cu noi insine si sa regandim termenii problemei, scotand gargaunii tranzitorii din ecuatie.