#botanosfera

sub ochii mei se deschid
flori reci, transparente, petale
cu margini aspre inundă
granițele de sticlă ale scenei interioare

nuanțe de verde-mi aduc
aminte că viața pulsează
incognito,
anonimă ghidușă, pitită
în cele mai de necrezut detalii.
vara, până și coroanele copacilor
devin vitralii

într-un sertar, undeva-mi doarme
amestecul de muguri, de frunze
împletit cu parfumuri tari, industriale,
poveștile-mi de iubire
au toate parfum de cânepă arsă,
de parfum bărbătesc și tutun.
închid ușa apotecarului,
strecor între plante uscate
tot ce n-am apucat să-ți mai spun

azi mi-am strâns florile în jurul meu
și nu mai vreau buchete convalescente,
impersonale,
flori-clișeu
de la bărbații ce-mi trec pragul
din dormitor spre amintire

ninge tăcut, și zâmbesc crud,
eu nu mai vreau îmbrățișări atunci
când zăpada-mi atinge părul ud
râd interior și mă ascund
pân-o să pot să defilez între verdeață
sub o cortină amplă, bleu-ciel

mi-e dor deși n-ar trebui
de propriile decizii proaste,
gravitez
în jurul amintirilor cu noi, fluture de noapte
gonind spre becul care arde mut.
azi nu mai dori, iar singura scăpare
un neon colorat din viitor te-aruncă în uitare.
azi
chiar dacă îmi pari de necrezut
tot aș piti un joint sub pernă, poate doar
o să te aud cum râzi când mă privești
înc-un minut.

#discernământ

conștiința mea se uită la mine
dezaprobator de undeva
de foarte de sus. dă din cap
știind că fac ce am zis că fac
indiferent
de câte ori mi-ar spune că nu alegerea aia
e aidoma
unei mâțe micuțe care se uită curioasă,
atentă, vrând parcă
să priceapă lipsa de logică a oamenilor.

undeva, urletul câinelui dă glas
propriei disperări ținute sub cheie,
anunță
că undeva, ceva, tocmai a intrat
pe ultima sută de metri, că vine
un sfârșit. sfârșitul
unei părți din viață, cum e ea știută de mine
dar mie mi-e frică de începuturi…

sufletele celor ce m-au iubit vin
în vizită uneori. de obicei
vin ca un anumit fel de fluturași,
îmi lasă indicii, semne pentru noi pași
de făcut. ca un făcut,
vin doar când gândurile-mi capătă
culoarea cerului pe furtună, texturi
de stofă aspră, care râcâie pielea.

uneori își aduc aminte de mine oameni
de care fug, chiar când aș avea mai mare
nevoie de ce sunt ei pentru mine.
“Pentru că nu vrei să te vadă slabă.”
vocea vinovăției apasă butonul de panică,
interacțiunile se constrâng artificial

din tot ce am, mintea mea rămâne
gardian și făclie printre cețuri.
din tot ce sunt, corpul meu e
cel mai de preț tezaur,
arhivar
al tuturor plăcerilor și durerilor mele.
mă vrei? trebuie doar să sari gardul
lumea e terenul meu de joacă,
convențiile
rămân moștenire Vestalelor lor
eu am descoperit noi feluri de a privi
și nu mi-e dor de veninul învelit în aur
e vorba de filtru și perspectivă, iar
astea nu sunt nicicând primite-n dar.

#arhitecturi

‘te-aș fi iubit prin toate cotloanele’, mi-ai zis,
dar ușa de la intrare avea lacăt
iar eu n-am ajuns cu mâna la stiva de chei.
încet, pe vârfuri. pitică în țara uriașilor,
saga fără de capăt.

copilul din mine umblă prin lume,
scotocind lacom după uși, ferestre, detalii
de care să se mire
și holuri. mai ales holuri. știe el
că acolo se pun bazele oricărei povești
chiar dacă geamurile n-au vitralii

cândva, a avut pe mână Paradisul. nu era
tocmai după colț, dar avea
gust de cafea lăsată să se răcească
și ciocolată cu marțipan dimineața. lumini
de apusuri și dimineți leneșe filtrate
prin perdele de ace de pin. avea
texturi de cărbune și gresie, miros
de nerăbdare care le vrea pe toate, acum.
acum era singurul lui timp acceptat
paradisul
avea holuri ca niște vene pe care
se vedeau ca niște cicatrici urmele
de siluete ce i se imprimaseră în tranzit.
câte corpuri, atâtea povești
câte povești, atâtea pulsații de viață
paradisul
loc unde viața se-ntâmpla pur și simplu
fără să dea cuiva socoteală.

dar
viață era și-n afara lui,
într-o zi, locatarii
au fost anunțați că li se pregătea
ceva. izgonirea.
lăsați
să se-mprăștie înspre oriunde, ața
care legase oamenii-n buchet
se rupsese pe nesimțite

de atunci
e totul ecou pastelat
al vuietului familiar ce însoțea
arhitectura subversivă din paradis,
loc ce nu mai e reperabil via GPS
formată din povești, senzații, contraste

și poate că tu
chiar m-ai fi iubit
prin toate cotloanele,
lângă toate scările,
m-ai fi lipit de toate intrările,
dar
paradisul a durat cât un vis
iar azi nu știu
ce coordonare a făcut
să te regăsesc exact atunci
când nu mai știam cum e
să pot să-mi fie dor de tine,
om
vestigiu al nostalgiei după un
paradis niciodată al meu, balon de săpun.