#sălbăticiune

în fiecare dimineață o rază de soare,
aceeași,
străpunge cutele draperiei,
și murmură ironic
în timp ce crestează sub pleoape
ca-ntr-un catastif avangardist;
mda, tot aici ești și azi.

în fiecare noapte, razele lunii,
niciodată aceleași,
alunecă lent, strecurându-se prin
sticla murdară și bătrână a ferestrei,
stabilind un contact direct, necenzurat,
cu pisica
ce se odihnește torcând
în zona gri dintre cristalin și retină,
și șoptindu-i încet, cu glas de descântec:
poate nu azi…poate că mâine. așteaptă.

în ochii fiecărei femei
doarme câte o pisică,
nu se știe
când și de ce s-au furișat acolo,
doar sunt.

câte femei, atâtea pisici.
sălbatice, dorm în spatele pleoapelor
și se trezesc doar uneori, ca niște
zeițe ce-au primit ofranda preferată.
atunci se dezmorțesc, adulmecă și pleacă

uneori, pisica se trezește în
liniștea de abis feliat a amiezii,
între două valuri de căldură.
abia atunci nu o mai sufocă nimic,
abia atunci poate să respire
și să își ascultă ghearele pe ce prinde-n cale.

și sunt tot felul de momente.
de ‘nu trebuie să’, moștenite
din mamă în fiică, din bunică-n nepoată,
din vecină-n vecină,
care o fac să dea ochii peste cap și să ofteze.
nici unei pisici nu-i place să audă așa ceva.

uneori pisicii i se dilată pupilele
ca într-o matrioșcă. de obicei atunci
când zărește ceva ce i-ar plăcea;
ascute ghearele, se întinde ca după somn
și pleacă interesantă după cel
despre care a văzut, a simțit
că știe și poate să îi dea
prilej de alint fără să strâmbe din nas.

dar e un joc periculos
atunci când senzualitatea-i e
terra incognito, când
trebuie să dărâme dintr-o mișcare
fiecare
‘nu așa face o domnișoară sau o doamnă…’
inserează aici toate lucrurile despre care
ți s-a zis că nu se fac așa
cum le simțeai că trebuie să se facă.
și apoi adaugă toate acele lucruri
despre care nu se vorbește nici măcar în glumă.
‘e vulgar, o femeie adevărată nu vorbește așa!’
îți zic celelalte femei din viața ta
zi după zi, an după an, degeaba.

pisica scoate un mieunat ostil
și recunoaște tot.
că-i e dor să fie strânsă de gât,
că un sărut face cât o duzină de discursuri
îmbibate în sirop de căpșuni,
că noaptea e anotimpul ei, al cincilea anotimp,
al orașelor goale și corpurilor lipite,
al respirațiilor perfect sincronizate
în liniștea de pahar de cristal a nopților.

că stelele de pe pielea sa nu-s acolo
degeaba, sau ca să-i zică alte pisici
că o fac specială. nu.
ele sunt acolo să fie descifrate,
unite în tăcere, în vârful limbii,
parcurgând fiecare centimetru ce le separă
așa cum parcurgi un grimoire.
cu pasiune, teamă și mirare.

pentru că, în fiecare femeie
e o sălbăticiune, o pisică,
pe care mai niciodată n-o ascultă.
care știe.
știe când oamenii vând povești
despre tărâmuri care nu există
și fapte care n-o să se întâmple nicicând.
știe când ceva îi strică matematica,
deranjând haosul universal în care
s-a născut gata să toarcă, să se alinte,
să doarmă și să lupte.

și-o vezi peste tot. ea e
în felul în care i se luminează ochii
când face ceva ce chiar îi place.
după cum merge atunci
când se duce exact în locul
în care știe că n-ar trebui să se ducă.
după
cum lasă cuvintele afară la joacă,
cu apăsări de limbă pe silabe
și zâmbet răsfirat în colțuri
de gură și de ochi.
e tot ce simte și ce dă
lumii amanet pentru încă o zi,
și felul în care se bucură de ea însăși,
de corpul despre care
i s-a tot zis că e motiv de rușine și vină.
după cum scoate limba spre societate
și face tot ce știe că are nevoie să facă,
indiferent că societatea o aprobă sau
se uită spre ea dezaprobator, măsurând-o
de sus până jos, cu ochii-i goi și chiori.

ea știe
exact ce-i place, ce-i trebuie, ce vrea,
și nu va face altceva decât să caute
până găsește destul de bun-ul
care e așa cum știe ea, nu celelalte femei,
că e neapărat să fie.

și, chiar așa stând lucrurile,
n-ai nicăieri un echivalent
felin-feminin
al haitei. și cum ai putea?
când haita ta și patria ta
în miniatură ți se zice c-ar fi
doar cei cărora le porți de grijă și pe care
îi aduci plocon lumii?
cum ai putea numi haită
o adunătură de neajutorați și dependenți?

pisica nu-i individualistă.
nici femeia nu-i tocmai cioplită
din singurătate și tutun, deși
îi poți citi în aceiași ochi în care îi citești
pofta cu care mușcă din el și din viață
și prețul plătit cu camătă pentru
vechi și amar-acrișoare singurătăți
în care pe clavicule i s-a pus praful,
iar peste ochi, vălul cu care s-a învelit pisica,
doar-doar n-o mai vedea toată suferința
plătită degeaba.
pentru că o sălbăticiune nu poate fi
îmblânzită. poți, cel mult,
s-o păcălești. s-o capturezi.
dar ai simțit vreodată distrugerea cu care
o sălbăticiune mușcă din aerul cuștii?

#anti

împotriva unei mame
n-are rost sa lupti.
mai ales ca mama asta
vine tocmai din est,
din locul unde vânturile
bat mai aspru, viata curge
mai taios, cand nu incremeneste
in turture prin care reflectă
lumina din privirile oamenilor
ce inca n-au cedat pe campurile locului
de spaima vietii ce nu se mai sfarseste

dar fiecare mama are o fiica
undeva, care i se opune
dintr-un reflex neconditionat, fara capatai
sau fara început inchipuibil.
fiica mamei de la est sunt eu,
cea care sunt, exist si, ca atare, ma opun.
eu vin din sud, unde vremurile sunt altfel.
unde noaptea e mai scurta ca timp,
dar mai intensa ca emotionalitate,
unde singurul vant ce bate e vantul schimbarii.

acolo, in locul de unde vin,
absurdul se ascunde in fiecare
molecula de oxigen din aer,
impulsivitatea e o balarie ce creste pe șanț
si cu care nu-si bate nimeni capul
s-o starpeasca sau sa-i faca ceva
si zilele curg la fel de leneșe,
baloane de sapun suspendate
intre crâșmă, camp si biserica,
prea stransa impletire a nepasarii cu opulența

si-n tot vidul constant al locului
in care niciodata nu se intampla nimic
care sa merite luat in seama mai mult
de cinci minute in care te plictisesti,
eu sunt, exist si ma opun, din principiu,
fata de orice face nota discordanta
cu cea care stiu că sunt atunci
cand privirile celorlalti nu se abat spre mine

asa e, impotriva mamei n-are rost sa lupti,
mai ales cand tu vii din afara si ea din est.
dar matematicile se schimbă si regulile
se dau intr-o parte cand ii esti fiică.
atunci opoziția ta devine datorie,
căci tu esti singura care mai poate
opri explozia de irational ce o paste,
dar pentru asta trebuie sa descoperi
si sa exploatezi orice fisura i-ai gasi,
indiferent de costuri
căci drumurile vechi nu te vor duce-n locuri noi
si asta nu-i doar o poveste despre voi.

nu sunt oricare fata, eu
sunt fiica ce isi poarta
aripile de demon pe interior,
chiar daca varfurile lor ii inteapa inima.
sunt cea care a avut curaj sa ridice ochii,
sa se rupa de regula nescris-a ascultarii,
sa puna intrebari si sa ceara ce stie
ca e de drept al sau, fara sa mai accepte
compromisuri croite din sferturi de masura

sunt cea care isi poarta nebunia fățiș,
la vedere, asa cum altele poartă
bijuterii primite de la te-miri-cine.
cea care s-a nascut din haos,
care simte mirosul dezastrului
de la km distanță, si se lasa purtată de el
incotro o va duce vântul schimbarii,
singurul vant care bate prin partile ei de lume
si pe care il accepta drept complement direct.

singura
care i-a spus vreodata temutei mame din est
ca, inainte sa ii fie ei fiică, ea e a ei insasi
si ca identitatea-i nu-i o miza de jucat
la poker sau zaruri, ca nimeni
n-o va face altceva decat este si se arata,
si care a vazut-o destramandu-se, gata sa cada
jubiland la fiecare fisura gasita, caci ea se regenera
inca o data, si inca o data, si inca o data…

caci mama de la est, atat de apriga si temuta,
e pe duca. se vede incoltita, aproape invinsa
caci din interior si cea mai grea usa poate fi deschisa,
lasand vulnerabilitatea sechestrata sa iasa
sa vina cu noi la joaca,
iar atunci controlul mamei se evapora ca ploaia de vara

era simbiozei externalizate, alienante,
s-a sfarsit cand a inceput degradarea,
cand opoziția a deprins corporalitatea
si a renunțat să-și concilieze natura cu moralitatea,
cand fiica razvratita și-a insusit anomia
existentiala ce-i da dreptul la regenerare,
odata ce-a inteles ca natura-i e emoția
cea mai singulara, pura, iar emotia
nu-i decat cealalta jumatate a haosului,
deci cautarea ordinii s-a clasat
pentru o temporalitate profund viitoare.

da, mama mea din est,
ruptura doare, de-aia
trebuie intai sa zgarii,
sa fisurezi, sa înveți
durerile constant, treptat,
sa le vezi, sa le simti cu
toate intensitatile, in toate celulele
si in toate formele lor. de asta
sunt eu, acum, aici. ca sa
te obisnuiesc cu durerea, cu
înfrângerea unei vointe obisnuite
sa i se intample toate dupa voia sa.
să-ți subliniez ca pe caiet neputinta
si să-ți pun constant sub ochi degradarea
caci altfel, mamă de la est,
n-o sa stii niciodata cum se simte ușurarea,
fiind prea legata de ce crezi ca stii. invata uitarea
inainte sa ajungi sa te inunde disperarea

asta ar putea fi despre oricine
dar, cumva, s-a nimerit sa fie
doar despre mine si despre tine,
o lebada alba si una neagra
ce stau in aceeasi cada,
una prea speriata sa sara,
alta ce tocmai a prins curaj sa spuna
ce tocmai a început sa vada,
aritmetica silabisita a unei simbioze
atipice, bazata pe contrast fundamental,
ce isi priveste apusul cand mandria
isi ascute dintii pe bancheta
din spatele unei dacii vechi, bleu-ciel
sau ce se intampla cand devine uliu bietul miel