#flashbacks

fiecare femeie are o parte

care visează, moștenită.
și cum originea e-o treabă complicată,
s-a întâmplat să mă aleg cu trei,
împletitură.

visez uneori.
vise vii, că am două vieți,
una aievea și viața din somn
și nu știu care dintre ele
mi-e mai viață.

visez diferit. diferit de la
perioadă la perioadă,
de la etapă la etapă,
de la azi la mâine.
cartografia imaterială a vieții mele,
visul.

și niciodată nu visez
alb-negru. am
vise în culori vii, aprinse, neon,
lumea din visele mele e o distopie
cu oameni reali, dar care a luat foc,
și pe care stropii de pastel n-o ajută.
tardiv…

visez oameni și locuri
visez întâmplări.
oameni pe care îi cunosc.
oameni pe care îi iubesc.
oameni pe care îi urăsc.
oameni pe care vreau să-i uit.
visez.

visez locuri în care-am fost.
locuri în care nu am fost niciodată.
locuri unde am ajuns pentru prima dată.
locurile în care m-a durut cel mai tare.
locuri unde a rămas captiv
ceva din mine.
ceva de neatins și care mă urmează.

visez lucruri care nu s-au întâmplat,
și lucruri care se vor întâmpla cândva.
am vise ce stau cu mine cu anii,
ca niște câini de pază,
dresați să nu piardă urma.
de ce tocmai ele?
de ce mă păzesc?
întrebări al căror răspuns nu-l merit.

visele mele sunt ceva magic, o magie
de-a cărei rețetă nu vreau să știu,
pe a cărei putere o simt
și pe care n-am de gând s-o pătez
cu jurnale de vise în care să încerc
să păstrez culorile, să conserv starea
și să ghicesc un înțeles
care oricum vine la mine când vrea

visele mele sunt cu mine mereu.
uneori
vin și-mi vizitează realitatea, am flashbacks
cu vise.
cu întâmplări.
cu amintiri.
cu tine.

nici nu mai știu unde e limita, uneori
când devin visele realitate și când
realitatea se joacă cu mine de-a visul.
slalom printre idei și culori.
dimineață.

visez uneori o tăcere,
copie a tăcerii originare
și sora tuturor ce i-au urmat,
tăcerea
ce e cu mine zi de zi
de atâta timp încât
o să mă-ngrijorez când nu o să mai fie,
tăcerea de când eram încă vie.

visez
cum mă întorc în aceeași noapte
după care nu am mai putut
sălta ochii spre stele.
simt că m-am pierdut, că nu
mai sunt ale mele.
visez cum te țin strâns de mână și tac.
cum mă uit în ochii tăi și apoi la stele.
ele sunt multe, iar eu am lumea la picioare
azi,
faptul că trăim sub același cer e nul

am văzut că pot fi sub același cer
cu oameni cu care nu mai împart de mult
nici măcar o frântură de realitate.
și deși încă nu pot trece mai departe,
deși încă am nopți în care visele
te aduc înapoi pentru câteva ore,
realitatea e ruptura ce încă doare

dintre vis și realitate, ea e mai blândă,
dar harta se schimbă în lungimi de secundă
când visul și realitatea schimbă locurile
și mă uit spre cer, gândindu-mă care sunt jocurile,
uitând să respir când încerc să pătrund rosturile
unor vise ca niște vrăji pe care uit că le fac,
unor culori vii de ale căror arsuri nu am leac,
unor zile în care nu mă-ntreb de ce tac,
unor nopți albe în care îmbrățișările-s
descântece, iod peste rana de o fac cuvintele
spirală de emoții împletită în propria minte
de o inimă care încă speră și simte.

#fluid

undeva, cineva
își plânge toate lacrimile
deodată.
un plâns isteric, tragic, tremurat,
înăbușit de propria suflare,
amplificat până la râs de disperare.

căldura s-a dilatat într-atât
încât s-a lichefiat până și ea.
se scurge lent
de pe vârfurile părului pe umeri,
lichid gros, auriu, o miere
care mângâie și care arde,
nepăsare.

se duce mai departe
pe talie, pe coapse,
alintă și mângâie, și arde
și parcă nu mai e nimic
în jurul gol, epurat de simboluri,
magia sclipitor-otrăvită
a tot ce-ar fi putut să fie
pe care o picuri în tot ce faci
de ani de zile, între două apusuri
deschise la nasturi de interpretare.

lumina rupe fluidul
în mii de fâșii confuze,
fiecare reflectând cu totul altceva
și fiecare reflexie fiind perfectă, reală.
cum poți sfâșia un lichid
cel mai probabil nu voi afla,
dar am văzut cum lumea a
căzut de pe umeri înainte
ca cea ce-o căra să poată
gândi să încerce să salveze ceva.

simțul identității se dizolvă și el
într-o mare de lumini și regrete,
epurare etimologică a emoțiilor
trecute gospodărește prin sita cea fină
până când uiți să-ți mai pese
de cine ești sau ai fost sau poți fi.

viața întreagă se coagulează
ca un fluid în jurul vasului,
infidel timpului și indiferent locului
zâmbetul îngheață pe buze
ca un cuvânt nezis, pitit de frică.
și ceva atât de ordinar cum e
să simți devine apa vieții
care separă viii de morți
și zilele de nopți
la fel de albe ca lumina
care cândva a făcut fâșii lichidul

corpul tău nu e doar al tău
e corpul tuturor lichidelor
e casă pentru atâtea emoții,
pentru toți fiorii pe care poți să-i simți,
pentru toate lacrimile care ating obrajii.
e acasă al bătăilor unei tobe ascunse
cu grijă înauntru.
nu se face să îi surpi temelia cu un nu.

să furi casa atâtor locatari aprigi,
care dau năvală ca hunii,
care te posedă ca unii
ce nu și-au cunoscut străbunii,
care-și fac Acasă din dimineți
cu tine și lumini ce încearcă
să ajungă la ei, să-i încălzească

corpul tău nu-i doar al tău
cu fiecare nu zis, cu fiecare zi
în care te urăști, în care
refuzi orice ar putea să fie
lichidele magice, locatarii tăi
mai îngheață un pic,
mai plâng un pic,
mai sunt sfâșiați o dată,
acum în bucatățele mai mici,
mai mor puțin.

abia așa înțelegi cum cineva
își plânge toate lacrimile deodată.
sunt lichidele care încearcă
să-și salveze casa.
să apere toba care
încetează să mai cânte sub piept.

iar acum lumina care cade pe sâni
nu mai are sens pentru nici o privire,
pentru că tu, om-casă,
te-ai obișnuit prea mult să te doară
tot în tine, doar pe tine
și zi după zi vezi cum nu-ți mai pasă,
cum nu mai ai nimic de pus pe masă,
cum lichidul magic, mieros, cu sclipici
și iz de iasomie, care îți făcea ochii
să sclipească în soarele lumii ăsteia
s-a mutat. sau te-a abandonat.
da, până și el a făcut asta

așa au ajuns ochii
ce luminau fețe și locuri,
gânduri și stări, cândva,
să privească altundeva.
într-o altă parte unde
sufletul tău, înghețat, e deja.
corpul tău însă a rămas suspendat
aici, victima colaterală a unui balans cinic
între un trecut axfisiant în înălțimea lui,
și un azi aproape sfidător de inert.

aici timpul a fost cedat
la un partaj ce nu s-a întâmplat niciodată.
iar acum corpul se plimbă printre spații albe
cu toți scheleții în urma lui deodată,
caravana sinistră a ce era o viață violent contrastantă.
uneori nu-i nevoie să mori, poți trăi și moartă.